Mi-e dor de șapte ani de-acasă, de „cu plăcere”, „mulțumesc”.
Mi-e dor de vorbele frumoase, ce astăzi nu se mai rostesc.
Mi-e dor de scuzele cerute, cu sufletul plin de regret:
„Da, am greșit, o știu prea bine, dar nu o să o mai repet”.
Mi-e dor de „Bună dimineața” ce il spuneam pe la vecini,
Azi locuim pe-aceeași scară dar toți suntem pe veci străini.
Mi-e dor de buna noastră mamă, ce se zorea făcând gogoși,
Și nu știai ce e mai bine, să o mănânci sau s-o miroși.
Mi-e dor de iernile frumoase, cu sania pe derdeluș,
Când împărțeam cu frații noștri tot ce aveam, chiar pe Lăbuș.
Mi-e dor de suflete curate, de oameni harnici dar și drepți,
Care munceau cu demnitate și nu spuneau că-s „prea deștepți”.
Eu am trăit vremuri frumoase și am de ce mă bucura.
Dar tu, ce-ți vei aduce-aminte oare, când va veni și vremea ta?
DAN PURIC