„Convinsă de când mă știu că omul propune și Dumnezeu dispune, cuminte și modest nu mi-am făcut planuri. Viața m-a-nvățat să tac și să-nghit, m-a-nvățat să nu-mi propun să depășesc pe nimeni și nici propria umbră, m-a-nvățat să mă uit mereu în jos, la mai mari suferințe decât a mea, m-a-nvățat să-mbatrânesc decent și mai ales să pierd…
Când ai pierdut esențialul vieții tale, totul îți devine egal. La acești ani ai mei, Îl rog pe Dumnezeu să mă țină pe picioare (chiar cu două bastoane) și-n toate mințile, până-mi va face semn să mă duc la El.
Aș fi vrut să fiu Lev Tolstoi și altă lumea-n care-am trăit și mai trăiesc. N-a fost să fie. Mult a fost, puțin a rămas. Curaj pentru acest puțin.
De când ființele cele mai apropiate sufletului meu m-au părăsit, nu-mi mai sare inima din loc când sună telefonul, ori când se-anunță vreo catastrofă. Catastrofă destinată mie s-a petrecut. Am rămas pasăre singuratică privind cu ochi impasibili lumea…
Ileana Vulpescu