“Îți amintești cumva frumoasă doamnă,
Cum alergai desculță pe poteci?
Dar te-ai trezit acum în prag de iarnă,
Cum numeri anii tăi peste cincizeci!
Unde e satul tău de altă dată?
Și toți prietenii pe care i-ai pierdut?
Părinții nu te mai așteaptă -n poartă,
Mulți din vecinii dragi au dispărut.
Plângând m-așez cu tâmplele pe masă,
Visând la toți care-au plecat pe rând…
Nu-mi pasă fiindcă nu mai sunt frumoasă ,
Știu c-am să plec și eu cât de curând.
Dar până atunci vreau să adun în suflet,
Doar bucurie nu averi sau bani,
Pentru cei dragi să fiu numai un zâmbet,
Și sprijin vreau să fiu pentru sărmani.
De-ar fi să mă mai nasc încă odată,
Multe greșeli nu le-aș mai repeta.
Aș încerca să fiu mai înțeleaptă,
Și sufletul mai bun mi l-aș păstra.
Au dat cu pietre oamenii in mine,
Și de-am căzut , pe loc m-am ridicat.
Am plâns și poate nu mi-a fost prea bine
Dar sufletul tot bun mi l-am păstrat.
Eu știu că cei ce judecă pe alții,
Vor fi și ei vreodată judecați.
Căci toți suntem egali in fața morții,
Frumoși, săraci ori tineri, ori bogați.
Cu banii țoti, averea, bogăția,
În ceruri nu avem ce cumpăra.
Dar fapta bună și cu omenia,
Deschide ușa raiului cândva…”
Teona Truta.