Cred că toți am avut acel vid interior care ne copleșește din când în când. Acel vid interior pe care-l simțim cu toții și care nu știm exact de unde vine. E un sentiment vag și imperceptibil, dar în același timp incredibil de puternic. Uneori ne plonjează în stări de tristeți melancolice pe care nu le putem explica, dar nici ieși din ele cu ușurință. Suntem parcă în așteptarea a ceva mai bun care să ne facă dintr-o dată să ne simțim mai împliniți, mai puțin singuri…
Pentru că ne simțim atât de singuri, pentru a umple acest gol, uneori căutăm pe cineva de care să ne îndrăgostim, asupra căruia să ne concentrăm întreaga atenție. Problema, de cele mai multe ori, este că găsim dragostea, ne aruncăm într-o nouă relație, fără a fi avut vreodată timpul să ne înțelegem și să ne acceptăm pe noi înșine. Rezultatul este că după o anumită vreme ne dăm seama că acea persoană nu poate de fapt să ne umple acel gol, să ne facă să ne simțim dintr-o dată mai împliniți. Ne întoarcem la aceeași stare de gol și de vid, ba chiar de data asta o resimțim și mai acut.
În sinea noastră căutăm tot timpul această împlinire, însă dacă ne oprim și ne întrebăm de fapt ce căutăm, șansele de a avea un răspuns care se apropie de adevăr sunt minime. În cele mai multe cazuri, răspunsul implică persoane sau obiecte care ne sunt externe. Exemplu: – Dacă ceilalți mi-ar acorda mai multă atenție, nu aș mai fi așa de trist; Dacă aș avea mai mulți bani, un job mai bun, aș fi un om împlinit…
Ce e cel mai rău este că persoanele din viața noastră vor să ne ajute să umplem acest vid, însă cum pot ele să o facă dacă noi înșine nu știm cum? Nu există rețete magice pentru astfel de lucruri. Evident, psihologia a dezvoltat diverse terapii care ajută. Industria farmaceutică câștigă miliarde de dolari în fiecare an vânzându-ne medicamentele care ne țin excitați în permanență, alertă astfel încât să nu ne regăsim în astfel de situații…
Motivele pot fi multiple. De la lipsa unui element chimic sau a unor vitamine și până la relația părinților care poate că nu a fost atât de fericită. Sau pur și simplu obișnuința de a se complăcea în astfel de stări care însă, pe termen lung, ne fac să ne simțim miserabil și ne învinețează relația cu noi înșine și cu ceilalți.
Numai cei care pot fi fericiți cu ei înșiși pot să aducă fericire celor din jur. Câteodată unii au norocul să găsească o persoană care să le înțeleagă suferința și să-i însoțească pe calea propriei fericiri.
