Patru lumânări ardeau în liniște și încet, încet se topeau. Era atât de liniște, încât se auzea cum acestea vorbeau.
Prima lumânare zise:
-Eu sunt „Pacea”. Cu mare regret, oamenii nu știu să mă păstreze. Nu am o altă ieșire, trebuie să mă sting.
Acestea fiind spuse și flacăra s-a transformat în fum.
A doua lumânare se făcu și ea abia auzită:
-Eu sunt „Credința”. Din păcate, nimeni nu are nevoie de mine. Oamenii nici nu vor să audă de mine, nu mai există vreun rost să ard în continuare.
Abia de și-a terminat ultimul cuvânt, că o adiere ușoară de vânt a stins lumânarea.
A treia lumânare s-a întristat de n-a mai putut și a spus:
-Eu sunt „Iubirea”. Nu mai am putere să-mi mențin flacăra. Oamenii nu mă prețuiesc și nu mă înțeleg. Ei îi urăsc chiar și pe cei de care sunt iubiți – părinți, frați, surori și multe alte persoane apropiate.
În aceeași secundă, lumânarea a treia s-a stins.
Imediat după aceasta, un copil a intrat în cameră și, văzând cele trei lumânări stinse, speriat a strigat:
-Ce faceți?! Voi trebuie să ardeți! Eu mă tem de întuneric! – a zis băiatul plângând.
La puțin timp, lumânarea a patra își drese vocea și rosti:
-Nu te teme și nu plânge! Atât timp cât flacăra mea arde, poți aprinde și celelalte lumânări. Nu uita, eu sunt „Speranța”! – a zis cu căldură cea de-a patra lumânare.
Deci, fie ca flacăra speranței să ardă mereu în sufletul tău. Cu ea, oricând vei putea reaprinde pacea, credința și iubirea!