Ne uităm la copiii din ziua de azi și parcă ceva s-a pierdut. Parcă nu mai au respectul de altădată, nici răbdarea, nici curiozitatea simplă a lucrurilor mărunte. Vor totul repede, întreabă de ce, contestă orice, și nu mai acceptă un „pentru că așa zic eu”.
Și nu putem să nu spunem:
„Pe vremea noastră, nu era așa.”
Eram mai cuminți. Mai temători. Mai ascultători.
Știam că „nu se răspunde părinților”, că se spune „mulțumesc” și „sărut mâna”, că nu ne așezam la masă până nu veneau toți. Că ne rușinam când greșeam. Că nu ridicam ochii din pământ dacă un adult ne certa.
Era o altă lume.
O lume cu cheia de gât, cu înghețată la cornet și vacanțe la bunici.
Cu frică de „notă mică” și teamă de „tata când vine acasă”.
Dar și o lume în care vorbele aveau greutate și unde educația începea cu „Bună ziua” și termina cu „Îți mulțumesc pentru ce ești”.
Copiii de azi nu mai cresc în acea lume.
Ei nu știu ce înseamnă să scrii scrisori de mână sau să aștepți o săptămână pentru un film. Trăiesc în viteză, printre ecrane, cu acces instant la informație și libertate de exprimare nelimitată. Poate prea multă libertate, uneori.
Dar poate că nu s-au schimbat doar copiii…
Poate că și noi ne-am pierdut răbdarea, prezența, timpul. Poate că, în goana noastră de a le oferi „ce n-am avut”, am uitat să le dăm exact ce am avut noi: valori simple, limite sănătoase și căldura unei familii unite.
Copiii de altădată erau mai cuminți, e adevărat.
Dar poate și pentru că nu aveau voie să fie altfel.
Copiii de azi sunt mai liberi. Dar poate și mai pierduți, mai singuri, mai confuzi.
Adevărul e între lumi.
Iar misiunea noastră, ca părinți, e să construim o punte:
– între disciplina de ieri și empatia de azi,
– între ascultare și înțelegere,
– între copilul care am fost și părintele care vrem să devenim.
Pentru că nu ne putem întoarce în trecut.
Dar putem aduce ce-a fost mai frumos din el în prezentul copiilor noștri.