Ușa casei mamei mele e singura care nu s-a închis indiferent câte greșeli am făcut în viața mea. Am plecat de multe ori cu inima plină de vise și m-am întors cu sufletul greu, obosit de lume și de mine. Am greșit, m-am rătăcit, am căzut, dar de fiecare dată, acolo, la capătul drumului, a fost ea.
Când lumea m-a judecat, m-a așteptat.
Când am tăcut de rușine, m-a înțeles fără să întreb.
Mi-a lăsat lumina aprinsă ca să știu că încă mai am unde să mă întorc.”
N-a cerut explicații, n-a contabilizat greșeli, n-a spus „ți-am spus eu”. A spus doar „intră” și a fost suficient.
În casa ei, greșelile nu dor, se vindecă. Acolo nu există reproșuri, ci liniște. Nu pedepse, ci iertare. Pot să fiu slab, pot să plâng, pot să nu știu ce urmează, pentru că nu trebuie să demonstrez nimic. Sunt primit exact așa cum sunt: frânt, obosit, dar încă viu.
Poate că lumea ne închide uși ca să ne învețe lecții, dar mama le ține deschise ca să nu ne pierdem de tot. Pentru că iubirea adevărată nu judecă, nu se retrage și nu dispare. Ea rămâne.
