Mici copii fiind, aveam adulți în viețile noastre, oameni de care depindeam în totalitate și care ne-au construit de la zero, ne-au învățat ce e frica, ce e neîncrederea, ce este îndoiala de sine, ce e o aparență și cum noi trebuie să dăm mereu aparența unei familii ideale. Toate viselor lor spulberate, toate așteptările, toată nesiguranța zilei de mâine, toată frica de un regim opresiv – toate, toate au trecut mai departe, la noi. Se spune că aceasta este adevărata karma (bagajul emoțional transgenerațional, și nu alte povești cu zmei despre destinul generațiilor).
Odată cu însușirea acestor condiționări, cu aceste constrângeri și cu aceste cutume sociale, am fost șlefuiți să ne comportăm într-un anume fel, să înțelegem lumea din jur prin prisma fricilor împrumutate de la părinți, să supraviețuim prin înșelăciune, șantaj emoțional, manipulare și fățărnicie, când era cazul.
Am mai învățat și că nu mai suntem NOI buricul pământului, că restul trebuie puși pe primul loc și că părinții nu trebuie „mâhniți” sau că argumentele lor sunt ultima instanță, de nedezbătut! Ori, copii fiind, depindeam în totalitate de mama și tata, iar neascultarea era o atentare serioasă la siguranța noastră fizică, emoțională și financiară. De câte ori ai auzit că dacă nu vei fi cuminte vei fi luat de poliție? Sau că dacă nu faci ce-ți cere mama, vei fi alungat/ă de acasă? Și câte și câte alte amenințări de abandon! Un copil nu poate înțelege metafora din spatele acestor amenințări, un copil este speriat, îngrozit de perspectiva de a fi lăsat în stradă. Oricât de mic ar fi, acesta are instincte care îi zic că nu va face față acestei lumi decât ca parte dintr-o comunitate și atunci începe să execute ce i se cere. Și uite așa copilul învață să fie duplicitar (când una spune și alta gândește), să tacă, să înghită și uneori chiar să fie agresat (fizic și moral) și să rabda. Să rabde orice comportament, la infinit. Doar până va putea părăsi odată cuibul…
Cum se face cale întoarsă? Cum îți reiei puterea?
Prin grijă de sine, prin înțelegere și acceptare totală. Prin mult egoism sănătos. Uneori prin psihoterapie, prin catharsis și conștientizare. Și prin multă practică. Te poți vindeca numai când te-ai uitat cu onestitate totală la rana ta. Da, senzația poate fi compleșitoare, se poate lăsa cu sevraj, cu comportamente viciate și cu fugă, fugă, fugă… Creierul nostru are scopul primordial de a ne ține în siguranță, iar orice privire dezgolitoare în interior, orice încercare de a înțelege ce ne-au făcut cei care ne-au crescut, care ne-au judecat și ne-au șlefuit cu violență, se poate finaliza cu declanșarea comportamentelor de apărare prin negare (vezi mecanismul: luptă sau fugi).
Da, tu meriți binele. Da, tu ești o valoare. Da, tu merită să descoperi adevărul personal și esența ta. Iar de la aceste descoperiri până la reluarea puterii personale, este de lucru, prin acceptare și înțelegere. Și ține minte, fără să te judeci. Ia realitatea așa cum este și fă rai din ce ai în viața ta, acum și aici. Și vindecarea va fi ușoară, complexă, dar ușoară.
Distribuie articolul: