Pacienții care-s în preajma morții pun adesea întrebări incomode. De obicei, preferă răspunsurile directe, nevoalate și fără menajamente. Probabil că văd înfruntarea lor ca pe o ultimă probă de curaj.
Azi am primit o întrebare din partea unui astfel de pacient, la care n-am știut să-i răspund altfel decât printr-o strângere de mână:
„– Știți, oamenii se întristează când au boli nevindecabile în forme avansate… Acuma, dumneavoastră ați văzut mai mulți ca mine. Aș vrea să vă întreb: faptul că eu – așa bolnav fiind – mă simt nespus de fericit, nu e cumva vreo formă de nebunie?”
N-am zis niciun cuvânt de teama ca nu cumva rațiunea mea limitată să fure ceva din candoarea căutărilor sale. La plecare, a mai întărit încă o dată cele spuse: „să știți că niciodată n-am fost atât de fericit…”
Că puterea Lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune e lucru lămurit.
Rămâne o întrebare: faptul că noi – așa sănătoși fiind – ne simțim nefericiți, nu e cumva vreo formă de nebunie?
Acum câțiva ani, am avut o pacientă internată la-nceput de august.
Mi-a spus că înainte să vină la noi, a trecut pe la icoana Maicii Domnului de la Mânăstirea Nicula. Când a ajuns în fața icoanei, n-am mai vrut să ceară nimic, a izbucnit doar în plâns și a lăsat lacrimile să-i vorbească Maicii Sfinte.
Apoi s-a dus la bisericuța mică de lemn și a înconjurat-o de 3 ori, în fotoliul rulant. N-a mai putut în coate și-n genunchi, așa cum făcea alte dăți.
Pe unii-i miră formele acestea de manifestare. Le catalogheză primitive, de Ev Mediu și așa mai departe.
Dar oare Petru? Care Îl întâlnește pe Hristos și, înainte să se-arunce în apă să înoate, își ia haina pe el? Dar când Zaheu, mai-marele-vameșilor, om cu etichetă și statut, se urcă-n pom să-L vadă pe Hristos, nemaiținând seama de vorbe și păreri?
Întâlnirea reală cu Dumnezeu e-atât de personală că poate conduce la manifestări ce par nepotrivite celor care-s încă departe.
Îmi imaginez des Raiul ca un ring de dans în care sfinții fac o horă în jurul Lui Dumnezeu, iar El, în iubirea-i nemăsurată, dă jos ceasurile de pe pereți, ca bucuria lor să fie veșnică.
(Pr. Bogdan Chiorean)