„Ce înseamnă să-ți ierți părinții la maturitate?
Să crești mare. Nu să te prefaci că au fost altfel decât au fost, nu să rămâi ca un copil pe lângă ei: fie că ești supus, fie că ești revoltat. Ci să nu mai cauți în ei niște părinți, niște oameni care să aibă grijă de tine, să te înțeleagă, să fie acolo pentru tine ca pentru un copil.
Să renunți la dorința de răzbunare, la șicanările, umilirile, condamnările pe care ești tentat — acum că nu mai depinzi de ei și poți s-o faci — să le îngrămădești în cârca lor pentru toate lucrurile pe care, deși responsabili, nu le-au făcut pentru tine la timp.
Să renunți la iluzia că îți vor da astăzi, mâine, poimâine tot ceea ce ani de zile ți-au demonstrat că nu vor, nu pot, nu știu, nu au să-ți dea.
Să-i lași în urmă ca părinți atotputernici de care depinzi și să-i redescoperi ca părinți-oameni care nu mai au nicio putere asupra ta și care vor deveni în mod firesc tot mai dependenți de tine sau de ceilalți dacă tu nu vei fi acolo.
Să nu te lași zdrobit de datoria firească a copiilor față de bătrânețea părinților ca un copil căruia i se poruncește. Tu alegi cât, cum, când și dacă le ești alături, la fel de firesc fiind să-ți împlinești datoria în limitele putinței tale.
Să-ți ierți părinții la maturitate înseamnă să înțelegi că a nu-i ierta te ține încă legat în pantofii de copil care nu-ți mai încap și care nu te lasă să pășești încrezător pe aleile vieții.
Să-i ierți cu adevărat înseamnă să devii tot mai mult cineva care în loc de a cere în permanență grijă, e tot mai apt să ofere grijă: în primul rând sieși și imediat apoi celorlalți.
Să-ți ierți părinții e una dintre condițiile fundamentale pentru a crește mare: luând asupra ta nevoile pe care astăzi ai în sfârșit puterea, dreptul, libertatea de-a le împlini.”