Iartă-ți părinții!
Și fă-o nu pentru ei… ci pentru tine.
Iartă-i pentru tot ce au știut să ofere și pentru tot ce n-au avut habar cum să facă. Iartă-i pentru momentele în care au ridicat vocea, pentru cuvintele care te-au durut, pentru tăcerile care au lăsat răni adânci. Iartă-i pentru zilele în care ai simțit că nu te văd, nu te aud sau nu te înțeleg.
Adevărul este că ei au iubit cum au putut… cu instrumentele pe care le-au primit și ei, la rândul lor, de la niște părinți care poate au fost și mai răniți.
Iartă-i pentru fricile pe care ți le-au transmis, pentru poverile pe care le-ai dus fără să fie ale tale, pentru așteptările pe care nu le-ai putut satisface.
Nu pentru că „merită”, ci pentru că eliberarea ta merită.
Când îți ierți părinții, nu spui că tot ce a fost a fost bine.
Ci spui: „Gata. Nu mai port asta în mine. Aleg să mă vindec.”
Ține minte:
✔ Părinții sunt oamenii care au învățat să fie părinți… în timp ce tu învățai să fii om.
✔ Ei nu au știut întotdeauna ce faci tu acum: să te oprești, să analizezi, să te vindeci.
✔ Și ei au fost copii care n-au fost înțeleși, iubiți corect sau ascultați la timp.
Iartă-i pentru că te iubești pe tine.
Iartă-i ca să poți să respiri fără nodul din piept.
Iartă-i ca să nu mai repeți povestea lor în viața ta.
Iartă-i ca să poți, într-o zi, să spui: „Viața mea merge mai departe.”
Uneori, cea mai mare formă de iubire nu este să rămâi lângă cei care te-au rănit…
ci să lași trecutul să plece și să-ți deschizi drumul către cine devii.
Asta este adevărata libertate.
