M-am întors azi de departe,
Sunt în trecere prin sat,
Privesc locul casei mele,
Văd că toate s-au schimbat.
Mă opresc tăcut în poartă,
Și privesc cu dor și milă,
Că în locul casei noastre,
Azi s-a înălțat o vilă.
Și pe loc m-apucă plânsul,
Și pe loc m-apucă plânsul,
Inima-ncepe să bată
Și îmi văd într-o clipita,
Viața mea de altădata.
Și cu sufletul fărâme
Mai că-mi vine ca să intru
Pe aceeași potecuta,
Unde tata pășea mândru.
Mi-aș dori pentru o clipă,
Să pășesc desculț prin iarbă,
Să simt urmele măicuței,
Ce era tot timpu-n grabă.
Printre garduri cu arcade,
Trotuare și mașini,
Eu privesc cu ochii minții,
Curtea plină de găini.
Și pe tata-n colțul casei,
Spărgând lemne cu toporul,
Iar pe mama aplecata,
Lipind cu pământ cuptorul,
Ca să țină toată iarna,
Și văpaia să nu-i iasă,
Să poată coace colacii,
Și s-avem pâine pe masă.
Dar deodată un chip aspru,
Mă privește și mă-ntreaba:
Vrei să pun câinii pe tine?
Mergi și vezi-ți de-a ta treabă.
Te-aș ruga omule dragă,
Să mă lași două minute,
Și prin poarta uriașă,
Să întru la tine-n curte.
C-aici am venit pe lume
Și-aici m-am format ca om.
Dar din tot ce-a fost odată,
N-a rămas măcar un pom.
Casa mea era micuță,
N-ar fi fost pe placul vostru.
Avea însă veselie
Și era tot raiul nostru
Tare-aș vrea să-mi mai văd via,
Ce-am plantat-o cu bunicul,
Să adun cireșe, vișini,
Vara când se umple spicul.
Să bat cuie-n gard cu tata,
S-adun iarbă din grădină,
Să duc mieii pe izlazuri,
Să beau apă din fântână.
N-am oprit în a ta poartă,
Ca un hoț sau cerșetor.
Ci să-mi simt copilaria,
Și să-mi potolesc din dor.
Voi pleca acum, străine,
Și pe-aici n-am să mai vin,
Că în locul meu de suflet,
Mă simt astăzi un strain.
Autor: Rodica Larie