Se spune că, odată, în vremuri de demult, când pământul era acoperit de zăpadă, iar frigul domnea peste lume, oamenii priveau cu tristețe lungile zile de iarnă, visând la primăvară. Dar primăvara părea să întârzie să apară, iar speranța începea să se stingă din sufletele lor.
Într-o seară tăcută, un înger a coborât din ceruri, trimis de Dumnezeu să aducă puțină alinare oamenilor. Îngerul a mers pe pământul înghețat, simțind durerea celor care tânjeau după căldura soarelui și frumusețea vieții. În drumul său, a văzut un ghiocel mic, care se străduia să-și ridice capul dintre zăpadă.
– Ce faci aici, micuțule? a întrebat îngerul, apropiindu-se de ghiocel.
– Încerc să aduc o rază de speranță, a răspuns ghiocelul cu vocea sa firavă. Chiar dacă e frig și greu, vreau să le arăt oamenilor că primăvara este aproape, că întotdeauna există un nou început.
Impresionat de curajul și dăruirea ghiocelului, îngerul a întins mâna și a binecuvântat floarea:
– De acum înainte, vei fi vestitorul primăverii. Ori de câte ori vei apărea, inimile oamenilor se vor umple de bucurie și speranță. Chiar și în cele mai grele ierni, ei vor ști că primăvara se întoarce mereu.
Astfel, ghiocelul nu este doar o floare, ci un simbol al curajului, al renașterii și al dragostei divine care nu ne părăsește niciodată.
