Plânge! Plânge cu toată puterea pe care ți-o permite sufletul tău rănit. Strigă-mi numele dacă e nevoie, lasă golul să treacă prin tine, lasă durerea să ardă și să-ți consume fiecare colț al pieptului. Dar apoi, ascultă bine: nu rămâne acolo. Nu folosi absența mea ca o scuză pentru a te opri.
Crezi că am intrat în viața ta pentru ca în ziua plecării mele să te lași să mori odată cu mine? Nu! Să nu îndrăznești să-ți stingi lumina pentru umbra mea. Eu nu sunt sfârșitul poveștii tale. Sunt un capitol, da, unul important, unul care te-a marcat și va fi mereu acolo, dar viața ta nu se oprește pentru că a mea s-a oprit.
Durerea este un maestru plin de cruzime, știu. Te face bucăți, te lasă gol în fața fragilității tale. Dar te învață, de asemenea, dacă o lași, că ești încă în picioare. Pentru că ești aici, respirând, luptând, simțind. Și cât timp ești încă aici, ai o datorie: să trăiești. Nu pentru mine, nu pentru alții. Pentru tine. Pentru ceea ce ești.
Nu folosi amintirea mea ca pe o ancoră. Folosește-o ca pe un far, ca pe un ghid care să-ți lumineze drumul când totul pare pierdut. Amintește-ți de râsetele noastre, de îmbrățișările noastre, dar nu te lăsa prins în ele. Nu vreau să fii un muzeu al amintirilor, vreau să fii un râu care curge, care merge înainte, care transformă tot ceea ce atinge.
Deci, da, îți este dor de mine. Permite-ți acest doliu, pentru că dragostea este cea care te rănește. Dar după fiecare lacrimă, după fiecare noapte întunecată, alege să trăiești. Alege să râzi, să iubești, să cazi și să te ridici din nou. Alege să mergi mai departe, pentru că asta aș face eu dacă aș fi în locul tău.
Viața este o respirație, un moment. Nu o irosi pe a ta ancorată în absența mea. Pentru că, chiar dacă nu mai sunt așa cum ți-ai dori tu să fiu, sunt încă cu tine. Sunt în fiecare pas pe care îl faci, în fiecare zâmbet pe care reușești să îl salvezi. Sunt aici, spunându-ți cu toată puterea pe care dragostea mi-o permite: TRĂIEȘTE
