Câteodată, viața ne grăbește, ne împinge să mergem mai departe, să ne pierdem în cotidian, și fără să ne dăm seama, umbrele celor pe care i-am iubit încep să pălească. Uităm sunetul vocii lor, căldura mâinilor, privirea care ne îmbrățișa fără cuvinte. Dar ei au fost acolo, au iubit, au râs, au plâns alături de noi. Nu merităm să-i lăsăm să se stingă a doua oară, în uitare.
Moartea nu înseamnă doar plecarea cuiva din această lume, ci și pierderea lui din inimile noastre. Atât timp cât îi purtăm în suflet, atât timp cât rostim numele lor, cât le păstrăm amintirea vie, ei continuă să existe, dincolo de timp și spațiu.
Uneori, o fotografie veche, un parfum familiar sau un cântec ascultat întâmplător ne amintesc de ei. Și-atunci, pentru o clipă, ei sunt din nou alături de noi. Și zâmbim. Sau plângem. Dar cel mai important este că nu i-am uitat.
Să vorbim despre ei. Să povestim glumele lor, să ne amintim lecțiile pe care ni le-au lăsat, să le spunem numele cu drag. Să aprindem o lumânare nu doar la mormânt, ci și în sufletele noastre.
Pentru că adevărata moarte nu este atunci când trupul cedează, ci atunci când nimeni nu-și mai amintește cine ai fost. Iar cel mai frumos omagiu pe care îl putem aduce celor care au plecat este să-i păstrăm vii în inimile noastre. ❤️
