Se spune că, demult, într-o vreme în care munții erau locuiți de ființe magice, trăia o tânără fată cu o frumusețe nemaiîntâlnită. Avea părul de aur ca razele soarelui și ochii de un albastru adânc, ca cerul senin de vară. Era iubită de toate viețuitoarele pădurii, dar mai ales de un tânăr păstor care venea adesea să-i cânte din fluier pe coamele munților.
Însă frumusețea fetei a ajuns la urechile unui duh al munților, un spirit mândru și neîndurător, care s-a îndrăgostit de ea și a vrut să o facă a lui pentru totdeauna. Văzând că fata îi respinge dragostea, el s-a înfuriat și a hotărât să o răpească.
Într-o noapte, când luna lumina blând vârfurile munților, duhul a trimis o furtună puternică. Tunetele au zguduit stâncile, iar vântul a suflat cu putere, încercând să o împingă pe fată spre prăpastie. Speriată, fata s-a rugat cerului să o scape din mâinile duhului. Zeii au ascultat-o și, pentru a o salva, au transformat-o într-o floare albă și delicată, care să trăiască doar în locurile cele mai înalte și inaccesibile, unde niciun duh malefic nu o poate atinge.
Așa a luat naștere floarea de colț, simbolul purității, curajului și iubirii neîntinate. De atunci, doar cei mai îndrăzneți și mai devotați oameni reușesc să o atingă, căci ea crește pe cele mai înalte stânci, aproape de cer. Se spune că, atunci când cineva culege o floare de colț cu inimă curată, spiritul fetei îi veghează drumul și îi aduce noroc.
