Suntem copiii celor care au făcut tot ce au putut cu ceea ce au avut. Am crescut printre tăceri care ascundeau ceea ce nu s-a spus niciodată, printre regul care nu au fost puse la îndoială și emoții care au fost conținute până deveneau invizibile.
Am învățat să citim gesturi mai mult decât cuvinte, să supraviețuim în incertitudinea a ceea ce nu s-a spus și să găsim sens în ceea ce pentru ei nu avea nume.
Nu este vorba de a judeca nivelul de conștiință și de a înțelege că fiecare generație poartă greutate a propriei story, că și părinții noștri au fost copii ai unor vremuri în care vulnerabilitatea era un lux, iar introspecția era o cale puțin parcursă.
Am crescut într-o lume în care rănile nu erau numite ci doar îndurate. Acolo unde granițele erau rigide sau inexistente.
Unde dragostea s-a arătat cu sacrificii, nu cu cuvinte. Și totuși, iată ne.
Învățând să punem în cuvinte ceea ce nu puteam spune.
Să recunoaștem temerile care ne-au fost moștenită fără vina noastră.
Să ne dăm permisiunea de a simții fără teama de judecată.
Pentru că vindecarea nu înseamnă vină, înseamnă înțelege că ceea ce am primit a fost ceea ce au știut să dea.
Suntem copiii unor părinți care nu au mers la terapie, dar am ales o altă cale. Depinde de noi să depășim ceea ce am învățat fără să disprețuim, să construim fără să Onorăm fără a repeta.
Trebuie să acceptăm că nu putem schimba trecutul dar putem transforma în viața noastră.
Depinde de noi să ne îmbrățișăm rănile cu tandrețe să le transformăm în izvoare de înțelepciune să ne lăsăm să fim, cu fiecare pas, generația care deschide calea către noi moduri de a iubi, de a trăi, de a fi.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și am învățat să cerem iertare pentru lucruri care nu au fost vina noastră.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și am confundat controlul cu iubirea.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și am crescut crezând că emoțiile trebuie ascunse, nu înțelese.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și am învățat să ne ignorăm nevoile ca să nu deranjăm.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și ne e greu să ne simțim în siguranță chiar și în cele mai calme momente.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și ne cerem scuze prea des, chiar și când nu greșim.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și ne rușinăm când primim iubire, dar ne simțim confortabil în respingere.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și încă ducem lupte care nu ne aparțin.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie și încercăm să reînvățăm cum arată liniștea, fără vinovăție.
Suntem copiii părinților care nu au mers la terapie, dar alegem să fim părinții care sparg cercul.