Știi ce înseamnă să te prefaci?
Să porți un zâmbet mecanic, în timp ce în interior îți dorești doar să dispari.
Te doare, dar nu arăți. Ești obosită, dar continui.
Vrei să renunți, dar te ții tare.
Pentru că „trebuie”.
Pentru că ai învățat că a-ți arăta vulnerabilitatea înseamnă să riști abandonul.
Și cel mai greu e că nimeni nu observă.
Pentru că îți ascunzi bine jocul.
Tu ești cea care îi liniștește pe ceilalți.
Cea care face glume, cea care rămâne în picioare, indiferent de cost.
Dar nimeni nu întreabă ce e în mintea ta.
Nimeni nu bănuiește că, în spatele calmului, ascunzi un val uriaș pe care îl ții în tăcere.
Ai învățat să-ți micșorezi durerea, să-ți înghiți lacrimile, pentru că ți s-a spus că asta înseamnă „putere”.
Dar, în adâncul sufletului, mori încet pentru că nu ai rostit niciodată cu voce tare:
„Nu mai pot.”
Te-ai săturat de roluri.
Te-ai săturat să fii „cea puternică”.
Pentru că puterea nu înseamnă tăcere.
Vine un moment în care trebuie să alegi:
să continui să supraviețuiești sau să începi să trăiești.
Iar a trăi înseamnă să spui ce simți.
Să dai jos masca și să spui:
„Nu sunt bine acum. Am nevoie de ajutor.”
Asta nu înseamnă slăbiciune.
Asta înseamnă umanitate.
Și cere mult mai mult curaj decât să te prefaci că ești bine.
Ești lăudată pentru forța ta, dar nimeni nu vede prețul:
epuizarea, izolarea, singurătatea în propria durere.
Dar nu ești singură.
Mulți oameni poartă aceeași povară, în tăcere.
Poate că a venit timpul să se schimbe asta.
Poate că primul pas începe chiar cu tine.
Să-ți permiți să fii reală.
Nu trebuie să duci totul pe umeri.
Ai dreptul să lași geanta jos, să respiri, să plângi, să cazi.
Și, mai presus de toate, ai dreptul să te ridici în ritmul tău, fără să te justifici.
Durerea ta este reală, chiar dacă ceilalți nu o văd.
Și dacă citești aceste cuvinte, nu este întâmplător.
Poate că este semnul că a venit momentul să renunți la mască.
Nu pentru toată lumea.
Dar măcar pentru tine.
Pentru că meriți mai mult.
Nu peste șase luni.
Nu când „o să fie mai bine”.
Ci acum.
Aici și acum.
