Nu e vorba de liniștea din camerele goale,
ci de cea care se strecoară încet în inimă.
Când nu te mai întreabă ce să facă,
când nu-ți mai caută sfatul,
când încep să trăiască…fără tine.
Și tu zâmbești, desigur.
Pentru că asta ți-ai dorit – să-i vezi zburând.
Dar înăuntru…ceva se frânge.
A fi mama copiilor adulți este o experiență cu totul diferită.
Înseamnă să-ți muști buzele și să taci atunci când îi vezi greșind.
Înseamnă să înghiți dorința de a suna, atunci când nu răspund.
Înseamnă să înveți să iubești fără să invadezi.
Înseamnă să privești de la distanță, cu mâinile liniștite,
dar cu inima tremurând.
Uneori îți povestesc câte ceva… dar adesea nu.
Și te prefaci că nu doare.
Dar doare.
Doare să nu mai faci parte din tot, așa cum făceai odinioară.
Doare să vezi că nu mai au nevoie de tine… cel puțin nu ca înainte.
Și totuși, ești acolo.
Pui pe masă mâncarea lor preferată atunci când vin acasă.
Răsfoiești fotografiile în care încă erau mici.
În fiecare seară te rogi pentru ei, ca și cum rugăciunea ar fi suficientă să-i apere de lume.
Pentru că, în adâncul sufletului, o mamă nu încetează niciodată să aibă grijă.
Ea doar învață să facă asta din umbră.
Din colț.
Din rugăciune.
Este o formă de iubire nevăzută,
dar care ține totul laolaltă.
A fi mama unui copil adult înseamnă să accepți că nu mai ești centrul vieții lui…
și totuși să-l iubești ca și cum ai fi.
Pentru că există o iubire care nu se stinge niciodată – ea doar învață să aștepte în tăcere
