De ce NU e bine să fim prieteni cu copiii noștri?
Mulți părinți vor să fie prieteni cu copiii lor. Intenția e bună. Dar nu funcționează.
Psihologia ne arată de ce.
Copilul are nevoie de părinți. Prietenii sunt separat.
Are nevoie de limite. Are nevoie de siguranță.
Prietenul nu pune reguli. Părintele trebuie să pună.
Dacă nu există reguli, copilul se simte pierdut.
Părintele este adultul din relație. Copilul e cel care învață.
Dacă suntem de la egal la egal, el rămâne fără ghidaj.
Copiii care nu au limite devin anxioși. Nu e o părere personală.
O spun studiile din psihologie.
Copiii fără reguli au mai multe probleme emoționale.
Prieteniile sunt între egali. Copilul nu este egalul părintelui.
Nu are maturitate. Nu are experiență.
Dacă părintele se poartă ca un prieten, cine mai e adultul? Cine ia deciziile grele?
Cine spune „nu” când copilul cere ceva nesănătos?
Un părinte bun este cald, dar ferm. E prezent, dar nu cedează la orice.
Iubește, dar nu se lasă manipulat.
Copiii au timp să-și facă prieteni. (Și tot părintele o să-i învețe cum.)
Părintele este mult peste un prieten. Dar au un singur tată. O singură mamă.
Buni. Empatici. Dar nu egali.
Putem fi prieteni adevărați cu copiii noștri atunci când cresc și devin adulți, pentru că atunci au maturitatea și experiența necesare să fie pe picior de egalitate cu noi, dar în copilărie rolul nostru nu este să le fim prieteni, ci părinți – cei care pun limite, oferă siguranță, stabilesc reguli și îi ghidează în momentele în care nu știu încotro să meargă.