Se spune că într-o iarnă timpurie, când codrii Dobrogei fremătau sub vânt și apele Dunării loveau stâncile ca niște tobe ale lui Dumnezeu, un singur om a pășit pe pământul acesta necunoscut, purtând în inimă lumina lui Hristos.
Era Andrei, ucenicul lui Iisus, omul cu ochi blânzi și pas domol, cel care nu se slăvea pe sine, ci pe Cel care l-a chemat primul pe nume. În mâini nu aducea arme. Nu avea aur. Nu avea puteri lumești.
Avea însă credință — și credința, când este vie, mută munți și înnoiește națiuni.
Se spune că noaptea, focurile dacilor se vedeau sus pe dealuri ca niște stele căzute pe pământ. Iar oamenii, înfricoșați și curioși de străinul cu barba albă, i-au ascultat vorbele ca pe un cântec necunoscut, dar cald.
— Pe Cel răstignit vi-L aduc, spunea Andrei.
— Iar El nu cere sânge, nici jertfe, ci doar inimă.
Și inimile li s-au deschis.
Lângă pădurea străveche, într-o peșteră săpată în piatră — sfânt loc și azi — Andrei a aprins prima făclie a creștinismului pe aceste meleaguri. A botezat copii, a vindecat bolnavi, a atins frunți înlăcrimate.
A unit oameni. A unit suflete.
Iar credința aceasta a rămas ca un fir nevăzut, trecând din mamă în copil, din bunic în nepot, din seară în zori.
Secolele au trecut, iar neamul românesc a fost încercat adesea de sabie, foame, durere, tăcere.
Dar în cele mai grele timpuri, când glasul rugăciunii abia se mai auzea, numele lui Andrei a rămas ca o chemare:
Nu te teme, România. Eu sunt cu tine.
În satele de piatră, în bisericile din lemn, în casele cu ferestre aburite de iarnă, bătrânii povesteau copiilor că Apostolul nu a plecat niciodată cu totul.
Că el încă umblă pe la hotare, veghează asupra țării, binecuvântează pâinea de pe masă și păzește casa de rele.
Că fiecare lumânare aprinsă în noaptea de Sfântul Andrei nu e doar tradiție —
🕯️ Este o întâlnire.
🕯️ O revedere.
🕯️ O promisiune a Cerului.
Iar noi, urmașii celor ce l-au ascultat întâi, suntem dovada vie că lumina nu s-a stins.
Că rădăcina credinței ține tare, ca stejarul sub ninsoare.
Că România respiră și azi prin rugăciunea lui Andrei, Ocrotitorul ei etern.
Și poate, în noaptea aceasta, când se lasă liniștea peste sate și orașe,
când vântul udă ferestrele și câinele latră în depărtare,
cineva va simți o mână caldă pe umăr.
O adiere. Un gând. O pace.
Și va ști:
Sfântul Andrei a trecut iar pe la noi.
poveste trimisa de Elisa Stefan, multumim
