De multe ori, oamenii nu sunt distruși prin violență sau ură directă, ci prin corecție constantă.
Nu prin țipete. Nu prin insulte. Ci prin acel „lasă că știu eu mai bine”, repetat zi de zi.
La început pare ajutor.
„Îți spun pentru binele tău.”
„Vreau doar să te corectez.”
„Dacă nu-ți spun eu, cine să-ți spună?”
Dar în timp, acest comportament produce efecte devastatoare.
Ce se întâmplă, de fapt?
Când corectezi pe cineva în mod constant:
– îi transmiți că nu e suficient
– îi anulezi încrederea în propriile decizii
– îl faci să creadă că greșește chiar și atunci când face bine
– îi ștergi treptat bucuria de a încerca
Ajunge să se întrebe înainte de orice gest:
„Oare fac bine?” „Oare iar va fi corectat?” Și, încet, se oprește.
Corectarea continuă nu educă. Condiționează. Un om corectat mereu nu devine mai bun.
Devine: anxios, nesigur, dependent de aprobarea ta sau complet retras
Învață să tacă. Să nu mai încerce. Să nu mai fie el.
Paradoxul dureros…Chiar și când face lucruri bune, tu îl corectezi:
„Da, dar puteai mai bine…”
„E bine, dar nu chiar așa…”
„De ce n-ai făcut cum am zis eu?”
Mesajul subconștient este clar:
„Orice ai face, nu e suficient.”
Asta rupe un om mai sigur decât critica dură.
De ce fac oamenii asta?
De cele mai multe ori: din dorința de control, din frică, din orgoliu sau pentru că așa au fost și ei tratați
Dar intenția nu anulează efectul.
🔹 Ce ar fi alternativa?
✔️ Observă înainte să corectezi
✔️ Apreciază ce e bine făcut
✔️ Corectează doar când e necesar, nu din reflex
✔️ Lasă spațiu pentru greșeală
✔️ Amintește-ți: oamenii cresc prin susținere, nu prin micșorare
