Peste o sută de ani, în 2126, nu vom mai fi aici. Vom odihni sub pământ, alături de familie și prieteni, iar lumea va continua fără noi, exact așa cum a făcut-o înainte de a ne naște.
Străini vor locui în casele pentru care am muncit o viață întreagă. Vor folosi lucrurile pe care le-am strâns cu atâta efort, fără să știe cine le-a iubit, cine le-a construit, cine și-a pus speranțele în ele.
Tot ce astăzi pare atât de important — mașina pentru care am cheltuit o avere, obiectele pe care le-am prețuit — va deveni, cel mai probabil, lucruri vechi, uitate sau, în cel mai bun caz, piese fără valoare sentimentală în mâinile unor necunoscuți.
Iar noi? Descendenții noștri abia dacă ne vor ști numele. Poate nici nu-și vor aminti cine am fost cu adevărat. Câți dintre noi îl cunosc pe tatăl bunicului lor?
După ce vom pleca, vom mai fi pomeniți o vreme. Apoi vom deveni o fotografie prăfuită pe un raft. Iar, într-o zi, povestea noastră, imaginile noastre, faptele noastre se vor pierde definitiv în uitare. Nu vom mai fi nici măcar amintiri.
Dacă ne-am opri măcar o clipă să reflectăm la asta, poate am înțelege cât de fragil și iluzoriu este visul de a avea „totul”. Poate gândurile noastre s-ar schimba. Poate am trăi altfel.
Alergăm mereu după mai mult, sacrificând timpul, uitând ce este cu adevărat valoros.
Aș da orice pentru plimbările pe care nu le-am făcut, pentru îmbrățișările pe care le-am amânat, pentru sărutările oferite copiilor și celor dragi, pentru glumele spuse în grabă sau deloc.
Acelea ar fi fost adevăratele momente de neuitat. Ele dau sens vieții. Ele ne umplu sufletul de bucurie.
Și totuși, zi de zi, risipim aceste clipe prin lăcomie, egoism, grabă și intoleranță.
Fiecare minut al vieții este unic și nu se va mai întoarce niciodată. De aceea, oprește-te puțin. Bucură-te. Fii recunoscător. Trăiește conștient și celebrează-ți existența, acum, cât încă ești aici.
