„Eram singur. Cineva de-afară
Mi-a bătut în uşă pe-nnoptat.
M-am săltat cu greu din aşternuturi,
Ca din morţi, atunci când eşti sculat.
– Hai, deschide! mi-a strigat din stradă
Glasul său de aur şi de vis.
Bâjbâind cu cheile în mână,
Am împins zăvorul şi-am deschis.
O lumină-naltă, zâmbitoare,
A privit la chipul meu zbârcit,
Apoi lung la părul alb ca neaua,
De furtuna vieţii viscolit.
– Cine eşti! Am întrebat-o-n şoaptă,
Ai ceva cu mine? Vrei ceva?
– Eu sunt FERICIREA, mi-a spus dulce,
Şi-am ajuns acum la dumneata.
Am zâmbit privind-o cu tristeţe,
Am tras grabnic uşa şi-am plecat,
A bătut ea-n urmă şi mai tare,
Dar am fost şi eu neînduplecat.
Ce puteam să fac? Venea zadarnic.
Troienit de vreme şi pustiu
Am trimis-o alături, la un tânăr.
Pentru mine prea venea târziu”…