„Când a trecut viața?”
Întrebarea asta nu vine niciodată zgomotos. Nu lovește. Se strecoară. De obicei, într-o seară liniștită, când totul pare în regulă, dar în interior ceva se oprește pentru o clipă și privește în urmă.
„Când a trecut viața?”
Nu pare că a trecut într-un singur moment. Nu a fost un eveniment clar, nici o zi anume pe care să o poți încercui în calendar. A trecut încet, în lucruri mici. În dimineți grăbite. În promisiuni amânate. În „mai târziu o să am timp”. În oameni pe care i-ai iubit, dar pe care i-ai sunat mai rar decât ai fi vrut.
Viața nu dispare. Se transformă în amintiri fără să-ți dai seama.
Și într-o zi, te oprești și observi că unele uși s-au închis fără să le fi trântit. Că unele vise nu s-au pierdut, dar s-au îngropat sub griji. Că unele râsete nu mai sună la fel, pentru că oamenii care le-au creat nu mai sunt aceiași, sau nu mai sunt aproape.
„Când a trecut viața?”
A trecut în timp ce făceai planuri pentru ea. În timp ce te pregăteai „să începi cu adevărat de mâine”. În timp ce așteptai momentul perfect, care a venit, dar a trecut neobservat, pentru că părea prea obișnuit.
Și totuși, viața nu este doar pierdere. Este și suma clipelor pe care le-ai trăit fără să le numești importante. O cafea băută în liniște. Un mesaj care te-a făcut să zâmbești. O seară în care ai simțit că ești exact unde trebuie, chiar dacă nu ai realizat atunci.
Poate că întrebarea nu ar trebui să fie „când a trecut viața?”, ci „cât din ea am fost cu adevărat prezent?”
Pentru că viața nu pleacă. Doar trece pe lângă noi atunci când mintea e în altă parte.
Și poate că nu e prea târziu. Nu pentru tot. Nu pentru acum.
Pentru că, în mijlocul tuturor regretelelor, există încă o clipă vie. Aceasta.
