„Durerea unei mame cu copii adulți este o durere specială.
Ea nu țipă. Ea nu plânge în public.
Este o durere tăcută, profundă și conținută,
care se ascunde în rugăciunile zilnice, în gândurile de noapte,
într-un suspin liniștit la o ceașcă de ceai în bucătărie.
Este o durere care apare atunci când copiii tăi au crescut,
au luat-o pe drumul lor,
au făcut propriile lor alegeri, au făcut propriile lor greșeli.
O mamă ar vrea să alerge după ei,
să-i ia din nou de mână, ca atunci când erau mici,
să îi protejeze de lume, de durere, de alegerile greșite.
Mi-ar plăcea să strig:
„Oprește-te! Eu știu cel mai bine, am fost acolo!”
Dar… nu poate.
Pentru că nu mai este un copil pe care îl poți ascunde sub aripa ta.
E un adult, cu propriul său drum, propriul său destin,
propria lui inimă care învață prin propriile răni.
Și asta e partea cea mai grea:
să îi permiți copilului tău să își trăiască viața.
Să-i permiți să cadă și să se ridice, să facă greșeli și să învețe.
Să nu intervii atunci când vrei să strigi.
Să nu dai sfaturi atunci când vrei să îndrumi.
Doar să aștepți. Ești prezentă.
Te rogi în tăcere.
Trimiți iubire prin gândurile tale și aștepți ca ea să revină la tine.
Crezând că totul va fi bine.
Pentru că o mamă, chiar dacă copiii ei cresc,
păstrează întotdeauna cel mai important lucru:
Să îi iubească și să se roage pentru ei în fiecare zi”.