Ziua Unirii nu este doar o dată din calendar, o paradă sau un discurs oficial. 24 ianuarie ascunde o poveste mult mai profundă, una care spune mai multe despre prezentul nostru decât despre trecut. Puțini știu asta, iar și mai puțini o înțeleg cu adevărat.
În 1859, românii au făcut ceva ce părea imposibil: au ales același domnitor în două principate diferite, sfidând regulile, marile puteri și limitele impuse din exterior. Unirea Principatelor nu a fost un „cadou” primit, ci un act de inteligență, curaj și unitate colectivă. A fost dovada clară că atunci când oamenii trag în aceeași direcție, istoria se rescrie.
Dar aici apare întrebarea incomodă: unde este astăzi acea unitate?
Ziua Unirii ne place pentru simboluri, costume populare și postări patriotice. Însă esența ei ne provoacă. Unirea nu a fost despre a fi la fel, ci despre a accepta diferențele pentru un scop comun. Moldoveni și munteni nu gândeau identic, nu aveau aceleași interese, dar au înțeles un adevăr simplu: dezbinați sunt slabi, uniți devin o forță.
Adevărul pe care nu ni-l spune nimeni este că Ziua Unirii nu celebrează trecutul, ci ne testează prezentul. Ne întreabă dacă mai știm să fim solidari, dacă mai putem construi împreună sau dacă ne-am obișnuit prea mult să ne separăm în tabere, opinii și orgolii.
24 ianuarie nu este doar despre Cuza. Este despre fiecare român care, zi de zi, alege să unească sau să dezbine prin cuvinte, fapte și atitudini. Este despre cât de mult ne pasă unii de alții atunci când camerele sunt oprite și discursurile se termină.
Poate adevărata Unire nu s-a încheiat în 1859. Poate ea încă se cere trăită, nu doar comemorată.
Iar întrebarea rămâne deschisă: dacă românii au putut atunci, ce ne împiedică astăzi?
