Când ne moare un suflet extrem de drag, dacă ne minţim că nu trebuie să plângem, să suferim şi să-i ducem dorul, atunci deja i-am negat şi întreaga viaţă, şi moartea, dar şi ceea ce a însemnat fiinţa şi pierderea lui pentru noi. Tocmai de aceea suferim şi mai mult, când vedem că cei din jur de multe ori încetează să-i spună numele, să vorbească despre el cu noi, să ne stea alături în suferinţă şi să ne ofere singura alinare pe care o putem primi: să-i păstrăm amintirea vie.
În schimb, suntem bombardaţi cu mesaje pozitive stupide, încurajări penibile şi platitudini învechite. Şi astfel suntem nevoiţi să ne izolăm şi să suferim singuri, departe de lumea care ne vrea veseli, „vindecaţi” şi la fel cum eram înainte.
Amintirile încep să curgă precum lacrimile, iar fiecare zâmbet, fiecare privire, devin comori prețioase pe care le păstrăm în inima noastră. Ne lovim de durerea realității, iar sufletul nostru strigă într-un mod pe care cuvintele nu-l pot reda. Întrebările fără răspuns se adună, iar golul lăsat în urmă devine un labirint al dorului.
Cu trecerea timpului, durerea se transformă într-o nostalgie dulce-amăruie, iar amintirile devin un loc de refugiu în inimile noastre. Când ne moare un suflet extrem de drag, rămânem cu speranța că undeva, într-o lume mai bună, ei își găsesc pacea veșnică. În timp ce continuăm să călătorim prin viață, păstrăm în noi amintirea acelui suflet drag, lăsându-l să trăiască în poveștile noastre și în iubirea pe care o purtăm în continuare în inimile noastre.
Dar nimeni nu înţelege că nu mai putem fi ca înainte. „Anumite suferinţe nu au cum să fie vindecate, ci doar purtate”
