Frica este un sentiment nejustificat pentru un creștin adevărat. El se teme doar de păcat, știind că păcatul îl îndepărtează de Dumnezeu. Omul trebuie așadar să se teamă nu de semenii lui, de „vrăjmași”, vreun eveniment sau de o situație exterioară, ci de el însuși. Pentru că cel care se cunoaște pe sine conștientizează că cel mai mare dușman al său este propriul sine.
Frica nu este un sentiment real. Așa cum întunericul este lipsa lumii, frica este lipsa credinței în Dumnezeu. Cel credincios nu se teme de nimic. Nu se teme de necazuri, de primejdii, de boli, de durere, de suferință, de lipsuri, de sărăcie. Nu se teme pentru că știe că Dumnezeu îi poartă de grijă și rânduiește pentru el ceea ce îi este de folos pentru mântuirea sufletului.
Cel credincios se teme de greșeală, de căderea în păcat, de încălcarea poruncilor. În acest sens el se teme de Dumnezeu. Solomon spune că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii (Pilde 1, 7), pentru că ea îl păzește de păcat și îl ajută să viețuiască în chip virtuos, fără prihană.
Iată deci, mai presus de frica de Dumnezeu este dragostea de Dumnezeu. Cu această dragoste sinceră și profundă suntem datori și față de semenii noștri.
Se spune că frica este lipsa dragostei. Cel care se teme încă nu iubește cu adevărat pe aproapele său. Se teme să nu fie rănit, să nu primească ocări, să nu sufere jigniri din partea celorlalți. Aceste temeri arată lipsa iubirii. Pentru că cel care iubește nu simte nici o rană de la cei din jur, ci pe toate le acoperă cu mantia dragostei sale, a îngăduinței, a blândeții, a iertării.