Vezi lumină și întuneric. Abia te-ai născut. Ești “oarbă”. Vezi încețoșat. O femeie te ridică și te ia în brațe. Nu poți să o vezi, dar o simți. Simți că e mama. Ai stat nouă luni în burta ei. Îi recunoști bătăile inimii și vocea caldă. Îți dă să papi de la sân. Te liniștește când plângi. Te spală și te schimbă. Îți vorbește. Se joacă cu tine. Tu ești lumea ei. Iar tu ești încă prea mică să înțelegi lumea asta.
Crești. Începi să distingi culori și chipuri. Al mamei e cel mai drag. E toată un zâmbet. Râde cu tine. Îți cântă ultima melodie auzită la radio. Îți povestește vrute și nevrute. Nu înțelegi tot ce-ți zice, dar înțelegi ce simte. Recunoști când e fericită sau supărată.
Dormi, mănânci și te joci. Viața ta e simplă. Mama e mereu acolo să te-ndrume. Are grijă de tine. Îți atrage atenția când arunci mâncare pe jos. Îți explică pe un ton blând ca nu e bine ce faci. Începi să înțelegi semnificația cuvintelor ei.
Anii trec pe neștiute. Acum ești mare, te duci la grădiniță. Mama te ține strâns de mânuță până ajungeți în fața clasei. Cu frica-n sân îți spune că totul va fi bine. O strângi tare în brațe și îi spui că nu vrei să stai printre străini. Vrei să stai cu ea. Și mama vrea să stea cu tine, își dorește asta mai mult decât orice pe lume, dar trebuie să se ducă la muncă. Începi să plângi. I se rupe sufletul. Își înghite lacrimile și îți spune sincer că-ți va plăcea aici și-ți vei face prieteni noi. Te pupă pe obraz și pleacă. Nu știe dacă a fost o alegere bună că te-a abandonat chiar și pentru câteva ore. Îndemnată de griji, se ascunde în tufișuri să vadă dacă ești bine.
Anii tot trec pe nesimțite. Ești la școală. Ieri clasa I, azi clasa a II-a, mâine a III-a. Prâslea cel Voinic e lent în comparație cu tine. Cu acești ochi te vede mama. Parcă ieri îți schimba scutecul. Acum te ajută din când în când la teme, acolo unde poate. Tu vrei să ieși mereu afară să te joci cu ceilalți copii. Mama te lasă doar dacă îți termini temele mai întâi. Îți spune să ai grijă. Alergi. Sari coarda. Joci șotronul. Cazi. Te julești în genunchi. Cu lacrimi de broscoi în ochi te duci la mama care îți zice grijuliu: “lasă că pupă mama și-ți trece”.
Treci la gimnaziu. Ești o mică adolescentă. Vrei să crești mare, să fii și tu adult ca restul. Așa mică nu te ia nimeni în serios. Pe măsura ce crești, încet, încet, începi să te rupi de mama și să stai mai mult cu prietenii tăi. «Nu e cool» să fie mama prietena ta. Nu mai iei masa cu ea. Îi vorbești sec și sarcastic. Te enervezi imediat când vine la tine și te roagă să-i povestești de viața ta. Preferi să stai singură în cameră. Prea puține “te iubesc”, prea multe «lasă-mă în pace”. Mama se întristează și se închide în ea.
Ești boboacă. Ai intrat la liceu. Adolescentă cu acte în regulă. Ai și buletin. Ești în al noulea cer, iar mama ta… undeva și mai departe… Situația dintre voi se înrăutățește pe zi ce trece. Nu mai vorbiți ca înainte. Nu mai râdeți impreună. Sunteți două străine sub același acoperiș. Acoperișul unei case reci. Înțelege că este normal ce se întâmplă. Înțelege că trebuie să îți acorde mai multă libertate în această perioadă a schimbărilor, dar i se rupe sufletul să vadă cum fiica ei le acordă mai multă atenție prietenilor, decât ei, mama, cea care o iubește sincer și necondiționat. S-a săturat să scoată cu cleștele cuvinte de la tine, iar atunci când reușește sunt replici răutăcioase. Vine obosită și stresată de la muncă. Tot ce-și dorește e o bucățică de liniște și de afecțiune. Tu ești indiferentă și arogantă. Nu o asculți. Te-ntorci târziu acasă. Îi vorbești urât. Vă certați des. O minți. Te închizi în cameră. Îți atrage atenția părintește că te machiezi prea strident, țipi la ea că nu e treaba ei. “Sunt maică-ta!” Vă certați iar. Te întreabă de băieți, tu o respingi. Îți vrea binele. Știi asta, dar parcă te sufocă cam mult. “Chill, mama…”. Îți dai ochii peste cap mai des decât îi zâmbești. Îți zici că atunci când o să ai un copil nu o să faci aceleași greșeli ca ea.
Te îndrăgosești. Ești fericită. Îl iubești și el te iubește înapoi. Viața e roz. Totul e perfect. Dar cumva, cândva, pe neașteptate bula roz cu inimioare se sparge. Vă certați. Vă despărțiți. Îți frânge inima. Nu mai vrei să ieși niciodată din casă. E sfârșitul lumii. Mama e acolo lângă tine să te asculte, să-ți șteargă lacrimile și să te încurajeze spunându-ți că bărbații sunt niște dobitoci. Îți dă sfaturi peste sfaturi: “După autobuze și bărbați să nu alergi niciodată!”, “Ce-i al tău e pus deoparte, mama!”. Începeți să vă reîmprieteniți. Realizezi că oamenii din viața ta sunt trecători, dar mama va fi mereu acolo pentru tine indiferent ce faci și ce zici. Te iubește. Și tu o iubești pe ea.
Trec iar anii pe mutește. Ai plecat demult de acasă. Acum ai casa ta. Ai familia ta. Ai un soț și un copil. Acum tu ești mama. Regăsești în copilul tău adolescentul râzgâiat care erai și tu odată. Vrând, nevrând, ajungi să faci aceleași “greșeli” ca mama ta. Dar acum nu o mai judeci așa aspru. Începi să o înțelegi și te întrebi cum a reușit să le facă pe toate și să le facă atât de bine. Înțelegi că mama nu e doar mama așa cum o vedeai când erai mică. Mama are multe roluri. Mama e mamă, femeie, soție, angajată și copil. E cinci într-una. Pui mâna pe telefon și o suni.
“Ce faci, mama? Mi-era dor de tine!”
Autor luna