Nu pentru că bisericile ar fi goale. Nu pentru că nu se mai aprind lumânări sau pentru că nu se mai rostesc rugăciuni. Ci pentru că, din ce în ce mai des, Dumnezeu nu mai încape în felul nostru de a fi oameni.
România nu duce lipsă de vorbe despre Dumnezeu. Le avem din belșug. Le aruncăm ușor, pe rețele, în comentarii, în dispute aprinse, ca pe niște pietre aruncate unii în alții. Am transformat credința în argument și rugăciunea în slogan. Ne apărăm co
Criza nu este una de ritual, ci de inimă.
Nu știm să mai ascultăm.
Nu mai avem răbdare.
Nu mai avem timp pentru durerea celuilalt.
Ne grăbim să judecăm, să etichetăm, să stabilim cine este „în rânduială” și cine nu.
Dumnezeu, însă, nu lucrează în șabloane. El nu se lasă prins în certitudinile noastre rigide.
Lucrează în tăcere, în oameni simpli, în gesturi mici, în eforturi nevăzute.
Lucrează în profesorul care nu renunță, în mama care rabdă, în tânărul care caută sens, chiar și atunci când nu știe cum să-L numească pe Dumnezeu.
România este obosită.
Obosită să fie mereu în defensivă, mereu în conflict, mereu împărțită între „ai noștri” și „ai lor”.
Obosită să poarte măști de evlavie peste răni netratate. Obosită să confunde tăria cu asprimea și credința cu lipsa de milă.
Poate că adevărata criză este că ne-am obișnuit să vorbim despre Dumnezeu fără să ne mai lăsăm schimbați de El. Să-L invocăm, dar să nu-L urmăm. Să-L cerem în afara noastră, fără a-I face loc în interior.
Dumnezeu nu lipsește din România.
Lipsește, poate, din modul în care ne purtăm unii cu alții.
Din felul în care ne privim copiii, bătrânii, bolnavii, cei rătăciți.
Lipsește din blândețe, din iertare, din capacitatea de a rămâne oameni atunci când este mai ușor să fim duri.
România nu se va vindeca prin zgomot, prin radicalizare sau prin superioritate morală.
Se va vindeca atunci când vom înțelege că Dumnezeu nu cere perfecțiune, ci inimă vie. Nu cere demonstrații, ci asumare. Nu cere să fim mai presus de alții, ci mai aproape unii de alții.
Poate că atunci când vom învăța să ne oprim din judecat și să începem să ne cercetăm, când vom coborî din certitudini în smerenie, vom descoperi că Dumnezeu nu a plecat nicăieri. A așteptat, în tăcere, să-I facem din nou loc.
