„Ceea ce lipseşte României acum ţine de deplasarea de pe real pe ifos şi îngâmfare în căutarea soluţiilor.
Laşii care fac teologie ca politica, pe bloguri, nesemnaţii, ascunşi după citate trunchiate, rugătorii după „duh” fără niciun fel de discernere a duhurilor, miluitorii de fast şi săracii de lux, îngheţaţii la inimă care hibernează în spatele dramelor propriilor lor familii, simpliştii care se ascund în spatele incapacităţii de a se şcoli pentru a blama pe cei care muncesc serios – în România nu e o ruşine să ai diplome, ci e lipsit de Dumnezeu să munceşti pentru ele, modele pro/contra, liderii de grupuscule obstinaţi în amănunte disperate, tot soiul de astfel de crizaţi, care au potopit Biserica, sunt şi ei rod al stării de criză prelungă prin care trece România.
Ei şi alţii, mulţi, descoperă rana mai adâncă în care ne zbatem azi. Oboseala de a mai fi oameni, de a uita modul în care Dumnezeu pentru fiecare dintre noi îngăduie o lucrare şi un mod de a lucra, de a înţelege că Biserica este una, dar noi suntem diferiţi prin stare şi lucrare, că pe unii El ne trimite să vestim pe margine de drumuri, la răspântii unde pândesc lupii, iar pe alţii în saloanele de poezie ale lumii.
Că Dumnezeu lucrează din realităţi, nu din zvonuri, că Dumnezeu nu trage cu urechea pe la uşi. Că El nu este în criză pentru că nu marşează cu crizaţii pe scenarii ale frustrării, ci lucrează, din plin, cu virtutea – insignifiantă pentru cei mai mulţi -, pe care abia dacă o mai simţim noi înşine lucrând în noi.
De aceea cred că România este în criză de Dumnezeu. Pentru că fiecare ne facem un cuvânt de laudă din terfelirea aproapelui, din umplerea lui cu năduf de greutate sufletească, că fiecare ne pricepem perfect la ce au alţii de lucrat şi nu facem niciun efort pentru a îmbunătăţi propria noastră lucrare, că alegem noi pe cine şi pe cine să mântuiască Hristos, cui şi cui să acorde un har sau altul, în vreme ce suntem neatenţi la propriul nostru har.”
