A mulțumi mereu pe celălalt înseamnă a nu mulțumi pe nimeni
A te sacrifica mereu pentru alții este o pierdere dublă. Pe de o parte, ne pierdem pe noi înșine, pentru că tratăm propriul nostru corp ca și cum ar fi o mașină care trebuie să funcționeze până se strică, iar pe de altă parte, pierdem capacitatea de a decide dacă vrem să acționăm și cum vrem să o facem; pur și simplu, suntem obligați să alegem întotdeauna opțiunea care aparent beneficiază mai mult pe celălalt, chiar dacă apoi încercăm să maschăm situația inventându-ne presupuse avantaje pentru noi.
Totuși, dacă acele persoane ar ști ce se întâmplă cu adevărat în mințile noastre, ar prefera ca totul să revină la normal. Că nimeni nu ar fi decis să mizeze totul pe cartea auto-sacrificiului.
Pe termen lung, a paria totul pe necesitatea de a satisface pe ceilalți înseamnă să-ți creezi o imagine falsă a așteptărilor pe care ceilalți le au de la noi pentru ca, pe baza acțiunilor noastre, aceste așteptări să devină treptat realitate.
Până la urmă, cineva care acționează ca și cum s-ar simți vinovat pentru ceva este posibil să fie cu adevărat vinovat pentru ceva și, prin urmare, ar trebui să-i cerem mai mult. Pe de altă parte, cineva care se obișnuiește să acționeze mereu ca un martir ajunge să creadă în păcatul original, ceva pentru care trebuie să plătească etern, indiferent dacă s-a întâmplat cu adevărat sau nu.
Antrenarea asertivității și învățarea respectului de sine este singura modalitate de a evita ca limita între sacrificiile asumabile și cele care nu sunt să devină neclară. Sacrificiile adevărate, cele mai sincere, sunt acelea care sunt luate din libertatea de a putea spune „Nu”.