Eu o găsesc extrem de profundă. Te retragi undeva, într-un loc în care să fie numai inima ta și cu Dumnezeu, te așezi și spui doar atât: „Nu știu”. Faci o mică pauză și continui:
„Nu știu cum să merg mai departe.
Nu știu de ce se întâmplă asta.
Nu știu ce să fac cu atâtea griji.
Nu știu cum să-mi ușurez povara.
Nu știu cum să fac față acestei situații”.
Vezi, sunt multi „Nu știu” pe care îi poți acoperi.
Și, după ce termini, îți deschizi palmele și privești la acel mărunt și prăfuit bob de credință pe care îl mai ai, te ridici și spui: „Dar TU știi!”
Și lași cuvântul ăsta acolo să prindă aripi și să zboare. Dumnezeu are o slăbiciune pentru păsările cerului.
Dar rugăciunile smerite le iubește ca pe lumina ochilor. Fiindcă acestea îi fac văzduhul mai frumos decât orice stol de rândunele.
Tu nu știi încă. Dar El știe. Te știe.
Ioan Bădiliță