„E normal să nu le știi pe toate, să nu te descurci mereu, să clachezi, să simți că nu mai poți. E normal să vrei, câteodată, să îți arunci câteva haine șifonate într-un bagaj și să pleci departe, în speranța că toate problemele vor deveni mai mici.
E normal să te simți copleșit și să te întrebi cum reușesc alții să facă față unei vieți pentru care nu i-a pregătit nimeni suficient. Iar răspunsul e că se descurcă și ei la fel ca tine, suferă în tăcere, când nu îi vede nimeni, pentru că avem cu toții impresia că e rușinos să suferi, să ai slăbiciuni și să te doară într-un loc pe care nu poți să îl localizezi cu exactitate și căruia nu știi ce nume să îi dai.
E normal să fii imperfect, să greșești, să rămâi fără cuvinte și să ai nevoie de cineva care să te împingă de la spate, până te prinzi din nou care e treaba cu mersul mai departe.
E absolut normal. ”
