Copiii nu ne sunt “datori” cu nimic.
Noi suntem cei care le-am cerut vieții privilegiul de a-i avea.
Singura lor datorie față de noi este respectul — atât.
Tot ce vine în plus: grija lor, timpul lor, îmbrățișările, vizitele, sacrificiile…nu sunt obligații. Sunt daruri.
Copiii nu au venit pe lume să ne împlinească pe noi.
Nu să ne repare rănile.
Nu să trăiască viața pe care n-am trăit-o noi.
Nu să ne plătească pentru anii de muncă, de nopți nedormite sau de grijă.
Acelea au fost responsabilitățile noastre, nu datoriile lor.
Un copil iubit corect nu trăiește cu frica de a „dezamăgi”.
Un copil crescut cu blândețe nu se simte „îndatorat”.
El rămâne aproape pentru că vrea, nu pentru că „trebuie”.
Și poate acesta este cel mai frumos dar: să fii iubit de copilul tău nu din obligație, ci din alegere.
A aduce pe lume un copil pentru tine, pentru satisfacerea nevoilor tale prezente sau viitoare (paharul de apă de la bătrânețe), este un act de egoism extrem și practic ceea ce faci este că aduci pe lume o ființă pe care vrei să o împovărezi cu diferitele tale nevoi. Toată investiția pe care o faci în acel copil se transformă în datorie pe care el trebuie să ți-o plătească, într-un fel sau altul. Este oare asta corect față de ființa pe care ai adus-o pe lume fără să ai posibilitatea să o întrebi dacă își dorește asta?
