„Sunt părinți care aduc pe lume copii, le oferă lucrurile normale – adăpost, hrană și educație, iar apoi, când copilul ajunge adult au diferite pretenții de la ei și le spun că „eu m-am sacrificat pentru tine, acum tu ești dator să faci ceea ce vreau eu”.
În primul rând, atunci când aduci pe lume un copil, o faci pentru că așa îți dorești tu, nu pentru că acel copil a cerut asta – adică este vorba despre un act de voință unilateral din partea părinților. Părinții fac copii deoarece își urmează instinctul biologic, pentru că „așa se face”, pentru că doresc ca viața lor să aibă un sens, pentru că să își hrănească ego-ul prin creația lor sau din alte motive la fel de egoiste. (Sunt și părinți care aduc pe lume copii deoarece își doresc să ofere din prea-plinul lor altei ființe, iar aceștia își cresc copiii susținându-i să devină adulți autonomi și independenți din toate punctele de vedere.)
A aduce pe lume un copil pentru tine, pentru satisfacerea nevoilor tale prezente sau viitoare (paharul de apă de la bătrânețe), este un act de egoism extrem și practic ceea ce faci este că aduci pe lume o ființă pe care vrei să o împovărezi cu diferitele tale nevoi. Toată investiția pe care o faci în acel copil se transformă în datorie pe care el trebuie să ți-o plătească, într-un fel sau altul. Este oare asta corect față de ființa pe care ai adus-o pe lume fără să ai posibilitatea să o întrebi dacă își dorește asta?
Tot ceea ce face un părinte pentru copilul său, face de fapt pentru el însuși, deoarece copilul este creația sa și este normal să își asume responsabilitatea pentru ceea ce a creat. Odată ce a adus pe lume un copil, părintele are datoria să îl crească și să îi ofere cel mai bun start în viață – iar asta nu reprezintă un sacrificiu, ci normalitatea.
Astfel, copilul nu are nicio datorie față de părinții săi. Dacă a avut parte de o copilărie fericită, va simți singur să își ajute părinții atunci când au nevoie, din iubire și recunoștință, și nu pentru că se simte dator, obligat, șantajat emoțional sau manipulat în vreun fel.
Părinții aduc pe lume copii pentru că așa vor ei, nu pentru că copilul a cerut asta, astfel că nu se poate semna un contract în alb, de genul „eu te fac, investesc în tine, tu devii dator și apoi aștept să-mi recuperez investiția”, cu o ființă care nu poate să decidă pentru sine.
Creează o ființă umană doar atunci când simți că poți să îi oferi din prea-plinul tău și să o susții să devină un adult autonom, independent și de sine-stătător. Cea mai mare împlinire, satisfacție și împlinire a unui părinte ar trebui să fie atunci când vede că a crescut un adult care are o viață frumoasă.
Dacă faci copilul din motive egoiste și apoi încerci să împovărezi acea ființă cu responsabilitatea nevoilor tale, să nu te surprindă faptul că, atunci când va avea ocazia, va pleca cât mai departe posibil de tine.”
