La bătrânețe, lumea se micșorează: prietenii dispar, copiii devin ocupați cu propriile vieți, iar cercul social se restrânge. De multe ori, bătrânii ajung să fie spectatori în propria lor viață, privindu-i pe ceilalți cum își urmează drumul, fără ca ei să mai fie parte activă.
De aceea, e important să nu neglijăm prezența și povestea lor. Un cuvânt bun, o vizită, o conversație sinceră poate face minuni pentru sufletul unui om care se simte uitat. Să ascultăm poveștile lor, chiar dacă le-au mai spus de o sută de ori, să le oferim respectul și iubirea pe care le merită.
Bătrânețea nu ar trebui să fie un timp al izolării, ci unul al recunoștinței. Să ne amintim că și noi vom ajunge acolo. Felul în care îi tratăm pe bătrânii de azi este lecția pe care copiii noștri o vor învăța despre cum să ne trateze pe noi mâine.
În loc să îi reducem la o etichetă sau să îi ignorăm, să vedem omul din fața noastră, cu toată demnitatea și valoarea lui. Pentru că adevărata măsură a unui suflet nu stă în funcția pe care a avut-o, ci în bunătatea, iubirea și înțelepciunea pe care le lasă în urmă.
Cea mai grea boală a bătrâneții este de fapt SINGURĂTATEA. Citiți și luați aminte la acest text plin de emoție și adevăr
Boala bătrâneții e de fapt singurătatea. Telefonul nu mai suna…La bătrânețe, nu mai ești domn’ primar, profesor, manager, inginer, doctor, mecanic, etc. Majoritatea oamenilor te valorizează atâta timp cât poti face ceva pentru ei. Altlfel, esti un „moș” sau o „babă „. (majoritatea asa se referă chiar când vorbesc despre membrii familiei lor…) De aceea e bine sa vedem și sa simțim și sa valorizam sufletul unui om nu functia lui.