Dar nu este liniștea golului, ci liniștea prin care eu încă îți ating sufletul.
Știu că plângi și că inima ta se frânge în mii de bucăți.
Știu că simți că lumea s-a oprit pentru tine, iar eu nu mai sunt aici să îți șterg lacrimile. Dar să știi… nu am plecat cu adevărat.
Sunt adierea care îți mângâie obrazul când privești spre cer.
Sunt raza de soare care se strecoară prin fereastră exact în clipa în care îți e mai greu.
Sunt visul în care ne reîntâlnim, pentru câteva clipe, ca și cum moartea nu ar fi existat niciodată.
Te văd. Te aud. Îți simt fiecare suspin. La înmormântare am fost lângă tine, chiar dacă tu nu m-ai putut vedea. Ți-am privit chipul, ți-am numărat lacrimile și mi-am dorit să pot să îți spun: „Nu suferi, iubirea noastră nu moare.” Am zâmbit când am auzit poveștile spuse despre mine și am atins mâinile împreunate în rugăciune.
Dragostea noastră nu s-a oprit odată cu ultima mea suflare. Ea trăiește, e vie, mai vie decât trupul pe care l-am lăsat în urmă. Te voi însoți mereu – în pașii tăi grăbiți, în tăcerile tale adânci, în momentele în care crezi că ești singur.
Când vei simți un miros cunoscut, apărut din senin… să știi că sunt eu. Când o melodie se va porni exact atunci când mă gândești… să știi că îți răspund. Când liniștea din casă va fi greu de dus… ascult-o. E vocea mea, dar fără cuvinte.
Nu plânge pentru că nu mă mai vezi. Zâmbește pentru că am fost și sunt alături de tine. Moartea nu e sfârșitul, e doar o ușă între două lumi. Eu sunt dincolo de ea, dar încă aproape.
Durerea ta e firească, dar să nu uiți niciodată: iubirea noastră e veșnică. Și atunci când îți va fi cel mai greu, ridică-ți privirea spre cer și spune-mi numele. Îți voi răspunde în felul meu, pentru că nu am să te las niciodată.
Eu nu am plecat. Eu sunt aici. În tine. În jurul tău. Pentru totdeauna.
