Sfântul Ilie a venit pe lume cu peste 800 de ani î. Hr., în ţinutul Tesvi din Galaad, într-o familie de preoţi, într-o perioadă în care iudeii se închinau idolilor şi zeilor străini, pe vremea împăratului Ahab. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi.
Sfântul Ilie și carul de foc de pe cer
În legendele populare, Sfântul Ilie este văzut ca un om gospodar, dar cu o fire foarte iute. Se spune că, într-un moment de mânie, și-ar fi ucis părinții veniți în vizită, iar apoi a mers la Dumnezeu să ceară iertare. Ca semn al misiunii primite, Dumnezeu i-a dat un car și un bici de foc, cu care Ilie lovește diavolii care îl tulburau.
În tradiția românească, Sfântul Ilie străbate cerul într-un car cu roți de flăcări, tunând și fulgerând, alungând duhurile rele. El este considerat aducător de ploaie, dar și stăpân al furtunilor puternice.
Legendele mai spun că Ilie nu și-a încheiat misiunea pe pământ, fiind ridicat la cer și așteptând acolo sfârșitul lumii, când se va lupta cu căpetenia diavolilor. Este văzut ca mustrător al împăraților nedrepți, pedepsitor al prorocilor mincinoși și cel mai mare între proroci, căruia „stihiile i s-au supus”.
În vremea regelui Ahab, Ilie a fost trimis să mustre poporul care se abătuse spre idolatrie, închinându-se zeului Baal la îndemnul reginei Isabela. Ilie a vestit că nu va mai fi ploaie decât la cuvântul lui, iar seceta de trei ani și jumătate a arătat puterea lui Dumnezeu. Când poporul și-a recunoscut greșeala, Ilie s-a rugat, iar ploaia a venit, oprind foametea.
Sfântul Ilie nu a cunoscut moartea, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Tradiția spune că este viu în trup, păstrat de Dumnezeu în cer, și că va apărea din nou înainte de a doua venire a lui Hristos. A fost văzut și pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față, alături de Moise.
Obiceiuri, tradiții, superstiții. De ce nu se mănâncă mere
De ziua Sfântului Ilie, oamenii nu lucrau, pentru a nu cădea grindina, şi nu mâncau mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea acestora.
Tot în această zi, femeile mergeau la biserică şi dădeau pomană pentru morţi din roadele gospodăriei.
În dimineaţa acestei zile se culeg plante de leac, în special busuioc, care sunt puse apoi la uscat, iar femeile duc busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl pun pe foc, iar cenuşa rezultată o folosesc în scopuri terapeutice.
De Sfântul Ilie, românii îşi amintesc şi de sufletele morţilor, în special de sufletele copiilor morţi. Femeile chemau copiii străini sub un măr, pe care îl scuturau şi dădeau de pomană merele căzute. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de Sânt-Ilie), iar la casele gospodarilor sunt organizate praznice.
Mierea albinelor, recoltată de Sfântul Ilie
De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea albinelor. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuica îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor.
Sânt-Ilie marchează şi miezul verii pastorale, dată la care le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.