Vine o vreme când devenim părinții părinților noștri…Un text emoționant care nu mai are nevoie de alte cuvinte

Atunci tatăl îmbătrânește și începe să sară ca în ceață. Încet, încet, inexact.

E atunci când unul dintre părinții care te-au ținut strâns de mână când erai mic nu mai vrea să fie singur.

Este atunci când tatăl, odată ferm și neabătut, devine slab și respiră de două ori înainte de a se ridica din locul său.

Este atunci când Tatăl, care odată poruncea, astăzi doar suspină, doar geme și caută unde sunt ușa și fereastra – fiecare coridor este acum departe.

Este atunci când unul dintre părinții doritori și muncitori anterior nu reușește să-și îmbrace singur hainele și nu-și amintește să-și ia medicamentele.

Și noi, copiii, nu vom face altceva decât să acceptăm că suntem responsabili pentru acea viață.

Viața aceea pe care ne-a dat-o el ,depinde de viața noastră ,să murim în pace.

Fiecare copil este tatăl morții tatălui său. Poate că bătrânețea tatălui și a mamei este ciudat, ultima sarcină.

Ultima noastră predare. O oportunitate de a reda grija și dragostea care ne-au fost oferite de zeci de ani.

Și exact când ne-am adaptat casa pentru a avea grijă de copiii noștri, blocând prizele de lumină și instalarea camerelor de joacă, acum vom schimba aspectul mobilierului pentru părinții noștri.

Prima transformare are loc în baie. Vom fi părinții părinților noștri care acum vor pune un bar în rezervorul de apă. Pentru că dușul, simplu și răcoritor, este acum o furtună pentru picioarele vechi ale protectorilor noștri.

Nu-i putem părăsi în orice moment.

Casa celui care are grijă de părinți va avea mânere pe pereți. Și brațele noastre se vor întinde sub formă de balustrade.

Să îmbătrânești înseamnă să mergi ținându-te de obiecte, să îmbătrânești este chiar să urci scări fără scări. Vom fi străini în propria noastră casă. Vom observa fiecare detaliu cu teamă și ignoranță, cu îndoială și îngrijorare.

Vom fi arhitecți, designeri, ingineri frustrați. Cum nu ne-am așteptat ca părinții noștri să se îmbolnăvească și să aibă nevoie de noi

Vom regreta canapelele, statuile și scarile. Vom regreta toate obstacolele și covorul.

Ferice de fiul care este tatăl tatălui său înainte de moarte, și sărac este fiul care apare numai la înmormântare și nu-și ia rămas bun în fiecare zi.

Prietenul meu și-a însoțit tatăl până în ultimele sale minute.

La spital, asistenta făcea manevre să-l mute din pat pe targă, încercând să schimbe cearșafurile când el striga de pe scaun: Lasă-mă să te ajut. S-a adunat singur și l-a luat pe tatăl lui în poală pentru prima dată. A pus fața tatălui său pe piept.

Și-a pus pe umeri tatăl consumat de boală și bătrânețe: mic, ridat, fragil, tremurat. A rămas îmbrăţişându-l pentru o vreme bună, timpul echivalentul copilăriei, timpul egal cu adolescenţa, un timp bun, un timp nesfârşit.

Își leagănă tatăl dintr-o parte în alta, imbrățișându-se cu tatăl lui. Calmându-se în fața tatălui său, el a spus cu voce joasă:

– Sunt aici, sunt aici, tati!
„Ceea ce vrea un tată să audă la sfârșitul vieții este că fiul său este acolo. „