Pentru unii e o propoziție simplă. Pentru alții e un lux.
Nu realizăm cât de prețioasă este vocea celor dragi până când rămâne doar ecoul ei în amintiri.
Nu înțelegem câtă lumină aduce o conversație banală până când lumina aceea se stinge.
Nu știm cât de bogați suntem… până când nu mai avem cui spune „mi-e dor”.
De aceea, noi, cei care încă putem rosti acele cuvinte, cei care încă putem forma un număr și auzi un „alo?” la celălalt capăt, suntem printre cei mai privilegiați oameni ai lumii, fără să ne dăm seama.
Adevărata bogăție nu stă în conturi, nici în case, nici în lucruri cumpărate.
Stă în oameni.
În vocile lor, în prezența lor, în posibilitatea de a ajunge la ei cu un simplu apel.
Dacă încă poți spune:
„Tată, dă-mi-o pe mama la telefon…”
strânge la piept acest dar.
Nu e o frază obișnuită.
E un privilegiu.
E o binecuvântare.
E dovada că încă ai acasă un univers întreg care te iubește.
Iar într-o zi, vei înțelege că exact asta înseamnă să fii bogat/ă.
