„Cine mulțumește lui Dumnezeu în boală este un martir de bunăvoie”, spune Părintele Cleopa. Iar Sfântul Efrem Sirul arată că Dumnezeu nu cere de la omul bolnav nevoințe grele – nici post aspru, nici privegheri, nici metanii. De la cel aflat în suferință, Dumnezeu cere doar două lucruri: să mulțumească pentru boală și să se roage neîncetat. Boala, prin ea însăși, smerește trupul mai mult decât orice efort ascetic.
De aceea, Părintele Cleopa spune că bolnavul credincios trebuie să rostească din inimă: „Mulțumescu-Ți, Doamne, că-mi dai suferință și certare. Mulțumescu-Ți, Doamne, că mă iubești și mă îndrepți.” Iar rugăciunea lui să fie simplă și continuă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Aceasta este lucrarea sufletului în vreme de încercare: recunoștința și rugăciunea. Ele țin duhul treaz chiar atunci când trupul slăbește.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că limba bolnavului care mulțumește lui Dumnezeu este la fel de prețioasă ca limba martirilor care Îl mărturiseau în chinuri. Căci și bolnavul poartă o cruce, și el suferă, și el își dă mărturia.
Așadar, cel care mulțumește în boală devine un martir de bunăvoie. Să nu se lase copleșit de întristare, ci să se bucure: trupul slăbește, dar sufletul se întărește. Așa cum spune Apostolul Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” Slăbiciunea trupului devine locul unde omul lăuntric se înnoiește zi de zi.