„Cine mulțumește lui Dumnezeu în boală, este un martir de bunăvoie.” – Părintele Cleopa
Sfântul Efrem Sirul spune că Dumnezeu cere de la omul bolnav doar două lucruri: să mulțumească pentru boală și să se roage neîncetat. Nu cere post aspru, privegheri, genuncheri sau mâncare puțină. Boala, în sine, smerește trupul mai mult decât o poate face orice nevoință.
De aceea, spune Părintele Cleopa, credinciosul bolnav trebuie să spună din inimă:
„Mulțumescu-Ți, Doamne, că-mi dai suferință și certare. Mulțumescu-Ți, Doamne, că mă iubești și mă îndrepți.”
Și să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Aceasta este lucrarea sufletului: recunoștința și rugăciunea. Ele țin duhul viu chiar atunci când trupul slăbește.
Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă că limba bolnavului care mulțumește lui Dumnezeu este la fel de plăcută ca limba martirilor care Îl mărturiseau în chinuri. Căci și bolnavul suferă, și el duce o cruce.
Așadar, spune Părintele Cleopa, cel care mulțumește în boală este un martir de bunăvoie. Să nu se întristeze, ci să se bucure, căci trupul suferă, dar sufletul se întărește.
„Când sunt slab, atunci sunt tare” – zice Apostolul Pavel. Cu cât trupul slăbește, cu atât omul lăuntric se înnoiește din zi în zi.
(Fragment din „Cuvânt către Maica Irina, aflată în suferință” – 1979, în volumul Ne vorbește Părintele Cleopa, Editura Episcopiei Romanului)