CÂND LINIA DEVINE DREAPTĂ, TOȚI TE VOR IUBI. Așa e viața — crud de simplă. Atâta vreme cât respiri, deranjezi pe cineva. Cât gândești, irită. Cât simți, incomodezi. Cât vorbești adevărul, ești „prea intens”. Cât spui ce nu se spune, devii „controversat”. Cât trăiești cu foc, lumea se teme să nu o arzi și pe ea.
Dar în clipa în care linia se întinde, perfectă și tăcută, toți te vor iubi.
Brusc, vei fi fost „un om bun”.
Brusc, toți își vor aminti cât de special erai.
Brusc, vor regreta că nu ți-au spus-o.
Ironia vieții este aceasta: oamenii ajung să te aprecieze abia când nu mai au ce judeca. Când nu mai pot răspunde, critica dispare. Când nu mai poți greși, devii sfânt. Când nu mai poți pleca, devii dor.
Adevărul? Linia dreaptă nu e semn de pace. E semn că nu mai e nimic de trăit.
Cât timp inima bate, viața e un haos de urcușuri și căderi. O linie frântă, vibrantă, imperfectă. Fiecare vârf — o bucurie. Fiecare vale — o durere. Fiecare fluctuație — dovada că ești viu.
Și totuși, mulți își doresc inconștient o linie „liniștită”. Fără tensiuni, fără dureri, fără greșeli. Dar o inimă care nu mai urcă și nu mai coboară… e o inimă oprită.
Așa că nu te teme de valuri. Nu te teme de critici, de pierderi, de judecăți. Ele sunt semnul că trăiești. Că încă ești aici, în carne și emoție, nu în amintirea altora.
Când linia ta va deveni dreaptă, toți te vor lăuda. Dar până atunci, lasă-i să te vorbească.
Lasă-i să te judece.
Lasă-i să te piardă.
Pentru că în timp ce ei își păstrează liniile „drepte”, tu trăiești. Tu tremuri. Tu iubești. Tu ești viu.
Iar viața, oricât de dureroasă, e cel mai frumos semn că încă mai ai ceva de oferit.
