În tradiția populară românească există credința că, în Moșii de iarnă, sufletele morților coboară pe pământ. Nu vin cu teamă și nici cu răzbunare, ci cu dor. Se apropie de casele în care au trăit, de biserici, de morminte și de mesele pregătite cu grijă de cei vii.
Bătrânii spuneau că, în această zi, hotarul dintre lumi se subțiază. Sufletele celor plecați pot simți rugăciunea, pot vedea lumânarea aprinsă și pot primi darul pomanei ca pe o mângâiere. De aceea, nimic nu se face la întâmplare. Totul are rânduială: coliva, colacul, mâncarea caldă, lumânarea – fiecare poartă un sens.
Se crede că sufletele stau aproape de cei dragi până seara. Dacă găsesc lumină, se bucură. Dacă aud numele rostite la slujbă, se liniștesc. Iar dacă cineva împarte din inimă, fără zgârcenie și fără grabă, sufletul pomenit primește pace.
În unele sate se spunea că nu e bine să închizi ușa devreme în Moșii de iarnă și nici să stingi toate lumânările. Pentru că poate cineva drag încă mai așteaptă o flacără aprinsă, un gând bun, o rugăciune șoptită.
Moșii de iarnă nu sunt despre frică, ci despre legătura care nu se rupe. Despre iubirea care trece dincolo de moarte. Despre faptul că, atâta timp cât cineva ne pomenește, nu suntem cu adevărat plecați.
Așa au crezut bătrânii.
Așa au trăit.
Și așa au lăsat mai departe: că o lumânare aprinsă poate fi punte între lumi.
