La un croitor vestit, vine-o inima ranita
Si cu ochii plini de lacrimi, cere sa fie cusuta !
Croitorul o priveste, plin de mila si caldura
Si incearca sa-i gaseasca fir si petec pe masura !
El o coase, si-o „descoase” despre ce s-a intamplat,
Stiind ca nu e prima data, cand vine la reparat !
Ea sfioasa-si pleaca ochii: „Stiu, ca nu te-am ascultat !
Mai repara-ma o data si promit ca nu mai fac !”
Scuturandu-si capul, trist, croitorul o intreaba:
„Iarta-ma, dar nu rezist … cum de esti asa de bleaga ?
Te-am cusut de-atatea ori, sfaturi bune, eu ti-am dat,
Insa nu trece prea mult si iar vii la reparat !
Mila-mi este-acum de tine … ciuda-mi e, ca nu m-asculti,
S-alegi cu mai multa grijă si sa stii cand sa renunti !
Te-arunci cu „capul” inainte, crezand ca stau brate intinse,
Te trantesti cu toata forta, de zid si de usi inchise !
Uita-te si tu la mine, ca-s batran si nu mai pot,
Teama-mi e de ziua-n care, n-am sa pot pune la loc
Bucatelele pe care le-ai imprastiat prin lume … !
Ai sa pierzi, inconstiento, chiar si sufletul din tine !”
Fiecare-mpunsatura, care-i provoca durere,
O primea ca pe-o pedeapsa, resemnata, in tacere !
Croitorul puse firul, tare, ca dojana grea !
„- Sper c-aceasta cusatura, sa iti fie ultima !”
Fiecare inima cred ca a fost la croitor,
Cu o rana de cuvant, de iubire sau de dor !
Cred ca ati ghicit desigur, croitorul cel sarman,
Vestit, plin de iscusință … este creierul uman !
Daca inima ar fi de natura ascultatoare,
Poate n-ar mai fi nevoie, creierul s-o tot repare !
* Autor: Liliana S. Vacaru