Când intri în casa cuiva, devino orb; când ieși, devino mut!

Nu căuta defecte! Respectă-i pe cei ce ți-au arătat modestia și intimitatea lor.
Mergem pe stradă şi auzim, fără să vrem, câteva vorbe despre cineva.
Urcăm în autobuz şi atenţia ne este tulburată de o discuţie între doi călători, despre o a treia persoană, care nu este de faţă.
Vorbitul de rău despre alţii sau bârfa, aşa cum este cunoscută de către toată lumea, a devenit un lucru atât de familiar, încât oamenii au început să o şi accepte.
Mulţi, fără să se întrebe dacă nu cumva vorbeşte gura şi nu mintea, şi uitând că a nu bârfi este o poruncă de la Dumnezeu.
Cică, într-un sat, o babă era rău clevetitoare. Ştia asta. Hotărăşte baba să meargă la preot să spovedească păcatul:
– Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe… astfel că, nu după mult timp, află tot satul… îmi dai canon mare, părinte?
– Nu, femeie, nu-ţi dau canon! Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine-n grădină.
– O, ce bine părinte! Asta-i uşor de făcut…
Peste un timp, părintele se întâlneşte cu baba pe drum:
– Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină…
– Aaa, păi nu pot, părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor, şi a ajuns şi pe câmp, şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat.
– Păi vezi, femeie?!? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte, bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi nimeni niciodată nu-l mai poate opri.
Fă bine, dară şi nu mai asculta cuvintele clevetitoare ale „sufletelor murmurânde” şi nici tu însăţi să nu mai scorneşti ceva despre aproapele.

(Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie)

 

Lasă un comentariu