Nu căuta defecte! Respectă-i pe cei ce ți-au arătat modestia și intimitatea lor. Vorbitul de rău despre alţii sau bârfa, aşa cum este cunoscută de către toată lumea, a devenit un lucru atât de familiar, încât oamenii au început să o şi accepte.
Mulţi, fără să se întrebe dacă nu cumva vorbeşte gura şi nu mintea, şi uitând că a nu bârfi este o poruncă de la Dumnezeu.
Această vorbă veche poartă în ea o înțelepciune profundă, adesea uitată într-o lume în care curiozitatea, judecata și bârfa au devenit aproape firești. În spatele acestor cuvinte se află o lecție despre respect, discreție și maturitate spirituală.
🏡 Când intri în casa cuiva, devino orb – adică nu privi cu ochi critici, nu analiza ce au, cum trăiesc sau ce lipsește. Casa unui om este o prelungire a sufletului său, un spațiu sacru în care ar trebui să pășești cu recunoștință și smerenie. Nu e locul pentru comparații, judecăți sau comentarii ascunse. A fi „orb” înseamnă a vedea cu inima, nu cu ego-ul.
🤫 Când ieși, devino mut – nu duce mai departe ce ai văzut sau auzit. Nu este treaba ta să povestești detalii, să critici sau să interpretezi viața altuia. Ceea ce se întâmplă într-o casă aparține acelei familii, iar adevăratul caracter al unui om se vede în felul în care păstrează tăcerea despre intimitatea altora.
🌿 Discreția este o formă de noblețe. În tăcere se ascunde eleganța sufletului. Oamenii înțelepți știu că nu e nevoie să vorbești despre tot ce vezi – pentru că unele lucruri se respectă, nu se discută.
🌸 Respectul atrage respect. Atunci când te porți cu bunătate și rezervă, Universul îți întoarce aceeași energie. Cei care știu să tacă despre alții sunt cei despre care viața vorbește frumos.
Așadar, când intri într-o casă, lasă privirea să fie plină de înțelegere, nu de judecată. Iar când pleci, lasă buzele tăcute, dar sufletul bogat. Pentru că adevărata eleganță nu stă în cuvinte, ci în modul tău de a respecta liniștea altora. ✨
Cică, într-un sat, o babă era rău clevetitoare. Ştia asta. Hotărăşte baba să meargă la preot să spovedească păcatul:
– Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe… astfel că, nu după mult timp, află tot satul… îmi dai canon mare, părinte?
– Nu, femeie, nu-ţi dau canon! Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine-n grădină.
– O, ce bine părinte! Asta-i uşor de făcut…
Peste un timp, părintele se întâlneşte cu baba pe drum:
– Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină…
– Aaa, păi nu pot, părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor, şi a ajuns şi pe câmp, şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat.
– Păi vezi, femeie?!? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte, bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi nimeni niciodată nu-l mai poate opri.
Fă bine, dară şi nu mai asculta cuvintele clevetitoare ale „sufletelor murmurânde” şi nici tu însăţi să nu mai scorneşti ceva despre aproapele.
(Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie)