Se spune că, la începuturile lumii, oamenii uitaseră să privească spre cer. Grijile îi apăsau, iar inimile lor deveniseră grele, ca niște pietre ude. Într-o zi, după o ploaie lungă și rece, Dumnezeu a privit spre pământ și a văzut cât de mult se stingea lumina din sufletele lor.
Atunci, cu o blândețe infinită, a hotărât să le trimită un semn. Nu un semn de teamă, ci unul de mângâiere. A luat culorile cerului — roșul bucuriei, portocaliul recunoștinței, galbenul speranței, verdele renașterii, albastrul păcii, indigo-ul înțelepciunii și violetul credinței — și le-a împletit într-o punte luminoasă.
Așa s-a născut curcubeul.
Când oamenii l-au văzut pentru prima dată, au simțit cum ceva se deschide în ei. Ploaia încă picura ușor, dar inimile lor se încălzeau. Era ca și cum Dumnezeu le-ar fi șoptit: „Nu sunteți singuri. După orice furtună, vine lumină.”
De atunci, ori de câte ori cerul se îmbracă în culori, curcubeul amintește tuturor că speranța nu dispare niciodată. Că bucuria poate renaște chiar și din lacrimi. Că Dumnezeu veghează, discret și tandru, peste fiecare pas al nostru. Și că, indiferent cât de grea e ploaia, credința rămâne puntea care ne duce spre lumină.
Curcubeul nu este doar un fenomen al naturii. Este o promisiune. O îmbrățișare. Un semn că binele învinge mereu, chiar și atunci când nu îl vedem imediat.
