Familia rămâne unită atât timp cât vrea o femeie. Ea ține aprinsă flacăra familiei și a iubirii. Atât timp cât femeia va avea puteri să îndure, să ierte, să își mențină calmul, să aibă răbdare, atât timp va exista familia.
Căsătoria se destramă, atunci când femeia își pierde răbdarea.
Nu lipsa iubirii rupe o căsătorie, ci lipsa de atenție.
Nu lipsa pasiunii o destramă, ci indiferența.
Femeia iubește cu răbdare. Așteaptă, înțelege, iartă, se adaptează. Își spune mereu: „Va fi mai bine… poate nu m-a observat, poate a avut o zi grea, poate mâine va fi altfel.”
Dar răbdarea ei nu este infinită.
În ziua în care femeia obosește să mai explice, să mai aștepte, să mai spere – atunci căsnicia începe să se clatine.
Nu pentru că ea nu ar mai iubi, ci pentru că a simțit că iubirea ei nu mai e văzută, nu mai e apreciată.
Când femeia tace prea mult, nu înseamnă că e liniște în casă – înseamnă că sufletul ei strigă în tăcere.
Când ea încetează să ceară, nu înseamnă că nu mai are nevoie – ci că a renunțat să mai creadă că va primi.
Și atunci, încet-încet, zidurile cresc între doi oameni care odinioară se țineau de mână.
Bărbatul care vrea să-și salveze căsnicia trebuie să înțeleagă că răbdarea femeii e comoara cea mai mare. Ea nu cere imposibilul: doar atenție, respect și puțină tandrețe.
Să-i arăți că o vezi, că o asculți, că-ți pasă.
Căsnicia se destramă atunci când femeia își pierde răbdarea, dar se vindecă atunci când bărbatul își amintește să o iubească în fiecare zi.