Într-o lume unde cuvintele zboară rapid ca vântul, și unde secretele devin monedă de schimb, e o artă să știi cui îi deschizi sufletul. Azi, cineva îți poate fi alături, ascultându-te cu o răbdare de sfânt, dar mâine, aceleași urechi pot deveni trompete ale orașului, răspândind ceea ce ai vrut să rămână ascuns.
E o lecție pe care mulți o învață în mod dificil. Încrederea se câștigă greu și se pierde ușor. Când împărtășești o parte din tine, dai o bucată din inima ta, sperând că va fi păstrată cu sfințenie. Dar nu toți sunt templu; unii sunt piețe aglomerate, unde totul se vinde și se cumpără, inclusiv încrederea ta.
Așa că, când alegi să vorbești, fă-o cu înțelepciune. Caută acea persoană care nu doar că te ascultă, dar te și înțelege. Cineva care păstrează cuvintele tale ca pe un giuvaer rar, nu ca pe o monedă de aruncat în fântâna bârfelor. Pentru că, în final, ceea ce împărtășim despre noi poate deveni fie scut, fie sabie în mâinile celorlalți.
Și dacă nu găsești un astfel de om, poate că e mai bine să păstrezi tăcerea. Să îți fii propriul confident, propriul prieten. Să îți scrii gândurile într-un jurnal care nu va vorbi niciodată înapoi, decât dacă tu îi permiți. Pentru că, uneori, singurătatea poate fi cel mai bun tovarăș într-o lume plină de urechi curioase și guri flămânde de povești.
