Am 82 ani, 4 copii, 11 nepoți, 2 strănepoți și o cameră de 12 mp.
Nu mai am casa mea sau lucrurile mele iubite, dar da…cine îmi aranjează camera, îmi face mâncarea și patul, îmi ia tensiunea și mă cântărește.
~Nu mai am râsul nepoților, să-i văd crescând, îmbrățișându-se și certându-se; unii vin să mă vadă la fiecare 15 zile; alții la trei sau patru luni; alții niciodată…
~Nu mai fac cartofi prăjiți, nici ouă umplute, nici șnițele, nici sarmale, nici nu mai croșetez.
Încă mai am timp să dau o pasență, ce ia ceva timp.
~Nu știu cât timp mai am, dar trebuie să mă obișnuiesc cu singurătatea asta; merg la terapie ocupațională și ajut cât pot pe cei care sunt mai rău decât mine, deși nu vreau să socializez prea mult. Dispar cu frecvență.
Se spune că viața devine tot mai lungă.
Pentru ce?
Când sunt singură, mă pot uita la pozele de familie și la amintirile de acasă pe care le-am adus.
Și asta e tot.
~Sper ca generațiile următoare să vadă că familia se formează pentru a avea ziua mâine (cu copiii) și pentru a le da înapoi părinților noștri timpul pe care ni l-au oferit când ne-au crescut.
Cu drag: Mama ta, bunica ta, sau poate tu sau eu, în viitor…
